Azi dimineață m-a sunat tata să îmi spună că va fi externat. Urma să ia un taxi din Adjud şi să meargă cei 45 de km până acasă. M-am bucurat tare mult pentru el şi am fost uşurată că medicii au considerat că este destul de bine cât să îl externeze.

La aflarea veştii despre îmbolnăvirea lui nu credeam că o să-l mai văd vreodată. Azi sunt tare bucuroasă că a scăpat cu bine. Încă are de furcă cu reglarea glicemiei, dar măcar e destul de sănătos cât să fie acasă.

Din păcate venirea lui acasă a intensificat tensiunile dintre părinții mei. Mama a aflat de la medicul de familie că testul lui este încă pozitiv, chiar dacă a fost externat. Şi a fost sigură că el nu va purta mască pe acasă să încerce să o protejeze. A încercat să se mute la nişte rude o săptămână, dar nu au primit-o. Aşa ca s-a încuiat într-o cameră a casei.

Asta deşi, aveam să aflu mai târziu, doctorul i-a spus tatei că nu mai este contagios. Dar dialogul, deschiderea, prezumpția de nevinovăție, atenția către nevoie celuilalt nu au fost niciodată punctele forte ale relației lor. Din păcate…

Iar eu m-am trezit din nou trasă în conflictul perpetuu dintre ei doi, loc unde am fost toată viața. Bucuria faptului că şi tata şi Luci sunt bine acasă, deşi nu recuperați total, a fost repede umbrită de relațiile dificile şi conflictele eterne din familia mea.

Măcar sunt toți relativ bine cu sănătatea cât să ne certăm şi să ne amărâm şi pe viitor.