Pentru că lucrurile s-au mai liniştit un pic am reuşit să găsesc nişte timp să mai povestesc ce s-a mai întamplat.

Azi e miercuri.

Tata se simte ok. Tuşeşte, dar ăsta este singurul simptom pe care îl are. Azi e a noua zi de când i-a ieşit testul pozitiv, aşa că îndrăznesc să cred că va fi ok.

Mama nu are niciun simptom momentan.

Frate-miu va fi externat în 2-3 zile cu tratament. Până la urmă, de la „îți scoatem pancreasul şi montăm pompă de insulină” au ajuns la „nu intervenim deloc şi aşteptăm să vedem poate îşi revine corpul singur”.

◊

Duminică m-a sunat mama să mă roage să-i trimit un colet lui tata la spital în Adjud. Mi-a zis că nu au de niciunele acolo şi mi-a trimis lista. 10 pachete de biscuiți, 4 cutii de făgăraş, 6 iaurturi mici, o unghieră şi nişte pastile. Pe seară mi-a scris tata să îi trimit şi o sticlă de 2l de apă.

Apă? De la Bucureşti? Cum naiba? Dar tu nu ai apă de băut acolo? Trebuie să-ti trimit cu curierul? Şi dacă e aşa, ce faci cu o singură sticlă?

Mi-a zis că nu le dă deloc apă, doar două căni de ceai zilnic. Că el nu are voie să iasă să îşi cumpere, iar infirmierele nu ies nici ele, pentru că nu au voie. Că îi e sete de la tratament şi singura sursă de apă e cea de la robinet care curge maro.

M-au apucat toate furiile. Cum naiba să îi ții încuiați acolo şi să nu le dai apă? Şi cum să îl las să sufere de sete până luni seară sau marți când avea să ajungă coletul de la mine? Ce fac?

Era duminică seară. Bianca era cu George la vechiul apartament să mai strângă din lucruri. Eu stăteam lângă Crina care sugea în timp ce dormea. Aveam doar un telefon în mână.

În primă instanță am cerut ajutorul comunității virtuale de mame din care fac parte şi unde am găsit mereu sprijin. Am întrebat daca e vreuna din Adjud, sau cunosc pe cineva acolo care mă poate ajuta să ducă câteva sticle de apă pentru tata la spital. Apoi am scris şi un post public pe Facebook, căutând acelaşi lucru.

Mi-a scris multă lume cu sugestii de bringo, glovo, restaurante din Adjud, filtre de apă, etc. Şi mi-a acris si o tipă spunându-mi că mă poate ajuta. Mi-a cerut numele lui şi salonul şi m-a întrebat dacă mai are nevoie şi de altceva.

Pentru că tata mi s-a plâns că îi e foame de câteva zile, că avusese o cină cu două felii de salam şi o cană de ceai neîndulcit, am îndrăznit să o rog să îi cumpere şi ceva de mâncare până avea să ajungă stocul de biscuiți şi iaurt de la mine.

În timp ce purtam alte discuții în paralel, tipa mi-a spus că mai merg să cumpere nişte apă şi pleacă spre spital. I-am mulțumit din suflet pentru ajutor şi i-am cerut un IBAN să îi transfer banii pentru cumpărături. A refuzat.

Ceva timp mai târziu mi-a scris că au lăsat un bax de apă şi două sacoşe de mâncare pentru el. Când l-am sunat pe tata mesteca sarmalele pe care i le aduseseră nişte necunoscuți, gătite la ei acasă, într-un gest de omenie care m-a făcut să îmi dea lacrimile.

 

În afară de ea mi-au mai scris trei persoane care aveau prieteni sau familie în Adjud şi care voiau să ajute. Pe două dintre ele nu le cunoşteam.

Aşa m-a umplut întâmplarea asta de recunoştință. De veselie şi de speranță văzând oamenii ăştia buni care sar să ajute pe cineva bolnav, care se teme pentru propria viață din cauza virusului, căruia îi e sete şi foame. Să ajute un străin, un om care are nevoie de ajutor. Sunt foarte recunoscătoare că am trăit experiența asta.

◊

Luni dimineață o mamă din comunitatea virtuală a vorbit cu directoarea de la spitalul din Adjud. I-a spus ce ştia de la un pacient de lipsa apei şi de meniul de înfometare. A întrebat-o dacă spitalul are nevoie de ajutor, iar directoarea a negat tot, spunând că sunt minciuni. Că există dozatoare de apă pe fiecare etaj pe care le-au primit sponsorizare şi că mâncarea nu e nici pe departe ce mi-a zis tata, ci că e plin de fripturi şi pui cu smantână.

Vorbind ulterior cu tata se pare ca într-adevăr există un dozator de apă pe undeva, dar el nu ştia de existența lui. A aflat de la mine.

Cât despre mâncare, daca de joi până duminică văzuse doar odata un copan de pui şi o coadă de macrou, începând de luni au început sa vină snițele, copane de pui, ba chiar şi câte o napolitană desert, atât la prânz cât şi la cină.

◊

Aşa că tata e în siguranță, fără să îi mai fie sete sau foame. Încă e chinuit pentru că la două zile trebuie să meargă la dializă. Asta înseamnă că seara e luat de o maşină de la Adjud, dus la dializă la Focşani, unde e singurul centru de dializă din județ. Acolo stă 3-4 ore conectat la aparatul de dializă. Apoi e urcat iar în maşină şi dus înapoi la spital în Adjud. Ajunge la 2 dimineața înapoi în patul de spital şi, de multe ori, nu se poate odihni deloc în noaptea aia.

Dar măcar e în viață. Şi sunt şanse bune să scape de virusul ăsta şi să ne vedem din nou.

Am început să îndrăznesc să sper. Poate mama nu se va îmbolnăvi deloc. Şi poate Luci, fratele meu, va scapa fără sechele de pancreatită.

Sper să fie toată lumea bine.