Tata e internat cu Covid în Spitalul Municipal Adjud. L-au trimis acolo de la Focşani unde nu mai aveau locuri. Am vorbit azi cu el şi era ok. Un pic de tuse, fără febra, cu saturație de oxigen de 99%. Am încercat cu mătuşa mea să îi trimitem nişte haine cu un curier. Din Târgovişte. Sper să ajungă cumva la el.

Frate-miu se simte ok, dar ne-a speriat pe amândoi medicul de gardă de azi. I-a zis că e posibil să îi scoată complet pancreasul şi să trăiască cu o pompă de insulină toată viața. Are 34 de ani. M-am agitat toată ziua să găsesc modalități de a obține o a doua şi o a treia părere medicală, eventual din afara țării.

Mama e izolată acasă, singură, cu o usturime în gât. Medicul de familie o întreabă zilnic cum se simte. Cei de la DSP Vrancea i-au spus că nu testează contacții celor pozitivi şi să stea 14 zile în izolare. E dărâmata psihic de frică şi grijă pentru frate-miu, pentru ea şi pentru tata. Plânge aproape fără oprire.

Eu sunt epuizată. Ieri ne-am mutat în noul nostru apartament. Înca mai avem de cărat din cel vechi. Aici sunt 1000 de cutii peste tot şi nu ştiu unde e nimic. Nu am apucat să facem curat cum aş fi vrut, nu avem încă scaune de bucătărie şi suntem într-o stare de provizorat până reuşim să ne aranjăm cu toate.

Bia este în acomodare la o nouă grădiniță, aşa că avem parte de o doză cel puțin dublă de tantrumuri. Crina plânge sau mârâie aproape fără încetare. Nu prea vrea să mănance şi doarme mult. Nu are nimic fizic, dar clar ceva o deranjează. O fi atmosfera asta de haos…

Si peste toate se aşterne şi pandemia cu cazuri din ce în ce mai multe zilnic, cu discuții despre lockdown şi paturi insuficiente de ATI.

◊

Am tras de mine ieri ca o apucată. Am muncit până la epuizare. Agitația asta e mecanismul meu de aparare în fața grijii pentru viața familiei mele. Şi sunt recunoscătoare că îl am şi mă ține pe picioare. Doar ca acum sunt frântă. De muncă, de nesomnul de azinoapte, de frică şi griji.

Nu ştiu ce va fi. Sper să fie bine cu toții. Şi eu. Să fim bine cu toții.