Am trecut prin toată gama de emoții legate de pandemie în ultimele două luni şi jumătate. M-am întâlnit cu frica paralizantă pentru viața mea şi a celor apropiați, pentru o posibilă îmbolnăvire şi ce ar decurge de aici, până şi cu frici iraționale legate de foamete şi prăbuşirea totală a societății.

M-am forțat să stau în casă (şi să stăm cu toții în casă) mult peste ce îmi era confortabil din punct de vedere psihic. Am căzut în valuri de disperare şi m-am ridicat din ele.

Apoi a venit încremenirea în incertitudine. Oare cum evoluează toată povestea asta? Oare voi mai putea face ceva din ce îmi plăcea? Vom mai putea călători? Am vreo şansă să mă apuc de acea a doua facultate la care tot visez?

După săptămâni trăite în negurile astea, m-am înfuriat foarte tare pe modul ăsta de viață şi pe limitele pe care mi le impuneam cu strictețe, deşi îmi făceau rău.

Aşa că am început încet-încet să îmi dau voie să mă întorc la viață.

Mai întâi au fost ieşirile zilnice afară pentru mişcare din starea de urgență care au făcut o diferență uriaşă în nivelul de calitate al vieții.

Apoi am încercat să ne mutăm cu toții la ai mei la țară ca să stăm afară mai mult. Deşi am reuşit să stăm acolo doar 10 zile, a fost un nou pas înainte în revenirea la viață. Am stat afară cât am vrut, am ascultat păsările, mirosit florile, pozat albinele şi Bia a ronțăit primele căpşune care s-au copt. Pentru prima dată de la începerea pandemiei am simțit că pot lăsa garda jos şi pot pur şi simplu să trăiesc. Am avut astfel ore întregi în care efectiv uitam că e pandemie.

Apoi am mers la Constanța, la buni. Am văzut marea, am stat cu picioarele în nisipul cald, am cărat multe găletuşe de apă rece, ne-am uitat la zmeu, am schimbat de la distanță câteva vorbe şi râsete cu tatăl unei fetițe de vârsta Biancăi pe care nu îl cunoşteam. Am lăsat-o pe Bia pentru prima dată cu buni şi noi ne-am întors acasa doar cu Crina.

Nu am mai gătit nimic în afară de micul dejun, am lenevit în pat cinci minute în plus dimineața, nu am mai fost la cumpărături, nu a mai trebuit să facem față niciunui tantrum.

Discutăm acum despre vacanța din Grecia pe care o planificasem de anul trecut şi sperăm că vor fi deschise granițele să putem merge, despre reluarea grădiniței Biancăi în speranța că se va putea face asta în luna iunie cum se tot vehiculează pe zvonistică, despre a revedea fizic prieteni pe care nu i-am mai văzut de aproape jumătate de an.

Da, toate acțiunile noaste de până acum implică şi nişte riscuri, unele mai mari decât dacă am sta doar noi patru izolați în casă şi nu ne-am apropia de nici un alt om mai mult de 2m. Dar îmi e evident că nu putem trăi aşa pe termen lung, fără să ne vedem părinții sau prietenii sau vreun alt om.

Aşa că ne protejăm cât putem cu mască, spălat pe mâini, lucrat de acasă, evitarea mulțimilor şi a deplasărilor neesențiale.

Diferența față de începutul pandemiei e extinderea categoriei „esențial” care acum cuprinde şi lucruri ce ne permit să ne bucurăm de viață.