Când am ieşit din bloc să mergem în Cişmigiu am găsit un pui de vrabie căzut din cuib. La întoarcere l-am căutat la insistențele Biancăi şi puiul era încă acolo. Aşa că l-am luat în casă.

Bia voia să îl țină în brațe non-stop.

În urma informațiilor despre îngrijirea puilor de vrabie găsite pe net, George s-a dus să ia mâncare umedă de pisici.

Pe pui l-a numit Cipii (aşa cum îl chema şi pe puiul de vrabie din povestea găsită pe net). A mâncat un pic seara, dar părea destul de leşinat.

Eu mă aşteptam ca asta să fie prima întâlnire a Biancăi cu moartea. Aşa că nu am fost nerăbdătoare să merg cu ea să îl verific de dimineață.

Când am intrat în bucătărie Cipii a început să se agite în cârpa moale în care îi făcuse George culcuş. Era viu şi foarte activ. Ciripea de zor, probabil a foame. A înfulecat repede mâncare de pisici şi era evident mult mai vioi decât cu o seară înainte.

Noi ne pregăteam să plecăm la buni la Constanța, aşa că Cipii avea să vină cu noi.

◇

Timp de două luni am stat în Bucureşti. George a lucrat de acasă, dar e tare greu să lucrezi când eşti întrerupt constant de un val infinit de urlete, mese şi nevoi/dorințe de toddler. Bia rămânea deseori la desene când eu trebuia să o culc pe Crina şi George avea treabă.

Mă gândesc la discuțiile pe care le aveam cu terapeuta mea înainte de pandemie despre găsirea unei bone care să mă ajute cu Crina pentru a evita căderea într-o nouă depresie. Nu numai ca posibilitatea aia a dispărut complet pe termen lung, dar trebuie să mă descurc cumva cu ambii copii. Depresia nu are decât să aştepte….

Toată perioada asta a fost o încercare de a echilibra un elefant pe o sârmă subțire, deci complet nesustenabilă pe termen lung.

Am fost la ai mei o săptămână, dar ne-am întors. Erau aspecte unde era infinit mai greu decât ne era acasă, aşa că nu am putut rămâne mai mult.

În căutarea unei soluții de păstrare a sănătății mintale a tuturor membrilor familiei ne-am hotărât să mergem cu toții la Constanța, unde să încercăm să o lăsăm pe Bia cu buni pentru prima dată.

Acum suntem aici. Plănuim să ne întoarcem în Bucureşti să putem respira un pic şi Bia să rămână aici câteva zile. Să vedem dacă ne şi iese.

◇

Am ajuns pe la 14 şi pe seară am mers pe plajă să vedem marea.

Ne-am plimbat, am făcut câteva poze, am oprit-o pe Bia din a se descălța şi a intra în mare. A găsit însă o pană pe care a scăldat-o bine.

Am rugat-o pe buni să ne facă tuturor o poză. Deşi Crina are ceva mai mult de patru luni, e prima poză pe care o avem împreună toți 4.

După ce a construit „un guguloi” de nisip şi a dărâmat „castelul” construit de George şi-a dat seama că e murdară pe mâini şi vrea să se spele.

Unde? În mare bineînțeles!

Am înteles că este o nouă strategie de a ajunge totuşi să se bălăcească în apa rece şi i-am zis că o să se spele bine acasă. Buni însă nu a rezistat insistențelor ei. Aşa că a ajuns ea cu pantofii plini de apă ca să poată Bia să se bălăcească.

Tot timpul ăsta Crina a mârâit pentru că nu voia în cărucior, iar afară era vântul prea puternic. Aşa că am luat-o apoi înapoi spre maşină, cu o Crina mult mai mulțumită.

Ne-am grăbit să ajungem acasă unde am găsit un Cipii înfometat care ciripea în cutia de şervetele care i-a devenit casă.