N-am mai fost în Cişmigiu de două luni. Chiar eram curioasă cum va fi, mai ales că nu mă aşteptam vreodată să îmi lipsească aşa de mult.
Am făcut plimbarea de seară cu tot cu oprit la 5toGo şi luat un capuccino pe care nu îl mai băusem de mai bine de două luni.
Aveam emoții legat de cât de multă lume va fi şi am stabilit că dacă nu ne simțim în siguranță vom pleca.

Când am intrat era multă lume. Unii stăteau pe bănci, alții mergeau pe alei. M-am blocat în primele câteva secunde. Nu am mai văzut atâția oameni la un loc de mult timp. Dar nu m-am lăsat dusă de panică şi am încercat să analizez un pic situația
Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost peluza centrală care era foarte verde. Două luni fără oameni care să calce pe ea i-au prins bine. Şi, deşi erau câteva grupuri pe ea, erau destul de rarefiați. Aşa că am stat acolo.
George a plecat să o plimbe pe Crina să doarmă şi eu am rămas cu Bia să ne jucăm cu mingea. După ce s-a plictisit de umflat mingea cu un băț 🙄, am plecat să căutam buturugi şi scorburi.
Apoi a alergat câțiva porumbei care mâncau iarbă. Aceiaşi porumbei erau alergați şi de un băiat, dar am observat că s-au evitat unul pe altul. Noi i-am tot spus Biancăi ca nu ne apropiem prea mult de alți oameni din cauza virusului şi observ că a înțeles şi îi evită. Nu ştiu care vor fi efectele pe termen lung, dar sper să fim ok.
Aventura în parc s-a încheiat pe malul lacului unde un număr infinit parcă de bețe au fost aruncate în apă. Fiecare aruncare era urmată de tentative de recuperare, aşa că o bună parte din timpul petrecut în Cişmigiu a arătat aşa.
Am făcut şi câteva poze cu fetele şi apoi am plecat spre casă din cauza unei dureri de cap care m-a scos din uz aproape total.
Deşi m-am speriat inițial de oameni, acum când scriu îmi dau seama că am fost în siguranță. E un sentiment ciudat ca atunci când ieşi din casă prima preocupare e să calculezi traiectorii şi să faci planuri de cum să eviți oamenii. Dar momentan este necesar şi e prețul plătit pentru a putea sta afară în cât mai mare siguranță.