Suntem cu toții în casă de şase săptămâni. Şase săptămâni. 42 de zile de când stăm aproape tot timpul îmreună în apartamentul de două camere de lângă Sala Palatului. Majoritatea timpului ni l-am petrecut în casă, cu mici ieşiri la cumpărături sau să luăm aer.

Am plâns zilele astea destul de mult. Mi-a fost frică pentru noi şi pentru părinții mei, pentru fratele meu şi pentru mama lui George, pentru mătuşa mea şi pentru toată lumea. Dar mai mult ca orice am simțit că mă apucă disperarea de la atâta stat în casă.

Am avut câteva săptămâni la rând în care am ieşit afară doar de trei ori şi atunci doar pentru o oră. Trei ore într-o săptămână. 3 din 168. 1.78% din timp afară. Restul de 98.22% din timp în casă.

Şi tot mă simțeam vinovată şi pentru orele alea. Deschideam Facebookul şi vedeam doar oameni care stau acasă. Citeam păreri despre cei ce ies din casă pentru chestii „frivole” precum plimbările că sunt idioți, inconştienți, nepăsători față de semeni, răi, egoişti, etc, etc, etc. Astea erau mesajele care se rostogoleau de peste tot către mine. Şi aşa am ajuns să gândesc că sunt slabă şi egoistă pentru alea trei ore săptămânale. Asta deşi copiii ne aduceau pe amândoi la epuizare psihica.

Aşa ca am cedat şi am închis Facebook-ul, n-am mai scris public aici, n-am mai citit mai nimic despre pandemie. Mi-am impus asta vreo două săptămâni până am reuşit să respir din nou.

Am continuat să ieşim puțin afară, dar măcar mă bucuram de timpul ăla fără să mă mai simt vinovată. Am încetat să o păzesc pe Bia astfel încât să nu mai atingă nimic. Îi reamintesc constant să nu îşi atingă fața, dar nu mi se mai pare o tragedie dacă se întâmplă asta.

Alt val care s-a răsturnat peste mine din social media este cel al celor care au plecat din apartamentul de bloc ca să stea la țară. Poze peste poze cu flori, pisici, iarbă şi copii. Asta în timp ce noi decisesem că nu vom merge să stăm la ai mei pentru că ei sunt în grupa de risc 1.

La un moment dat îmi venea să urlu. De ce toți oamenii ăştia din lista mea de Facebook pot sta afară oricât? Eu de ce nu pot? Toți pot iesi din casă oricând vor. Trebuie doar să aibă chef să stea pe un scaun şi să se uite la o floare două ore şi pot face asta. Sau să urmarească cum ciripesc vrăbiuțele în iarbă. Sau cum înfloreşte liliacul. Ei de ce pot oricând vor iar eu am dreptul să fac asta doar la 1.78% din timpul meu? Copiii mei de ce sunt obligați să stea în casă când e soare şi frumos în timp ce ai lor se pot urca în copaci?

Întrebările astea m-au dus la disperare. Voiam doar sa pot sta afară fără limită, fără frică, fără să văd girofarul maşinii de poliție şi să aud mesajul ăla cu „Rămâneți în case pentru siguranța Dumneavoastră!” revărsându-se din megafoane.

Joia înainte de Paşti am cedat. Am plâns toată ziua fără nici un control. Am simțit că m-am spart în 1000 de bucăți şi că nu e nimeni care să mă poată ajuta să mă lipesc la loc. Am încercat stângaci să îi cer ajutor lui George, dar nici el nu mai avea de unde să dea nimic. Aşa că în loc de a fi ajutată m-am simțit respinsă într-un mod sfâşietor.

I-am zis că îmi e foarte greu şi că simt că el nu îşi dă seama cât de greu. Că îmi e frică să nu cad iar în depresie şi să nu mă mai ridic din pat. Apoi m-am enervat când cererea mea de ajutor a fost interpretată ca o amenințare.

Furia m-a salvat mental atunci. Am urlat la el că mă voi descurca singură, aşa cum am făcut mereu.

Şi de atunci ceva s-a schimbat în mine.

Furia asta m-a făcut să îmi cer drepturile în fața fricii şi a valului de critică pe care o revărsam peste mine. M-a făcut să simt că preiau controlul asupra proprie-mi vieți, chiar dacă am atât de multe limitări externe.

Am ieşit cu copiii afară în fiecare zi câte o oră, o oră şi ceva. Şi faptul că facem asta nu încalcă nici o regulă, lucru confirmat de cele două echipaje de poliție care ne-au legitimat până acum de la declararea stării de urgență.

Ne-am jucat cu mingea, am colorat cu creta pe asfalt sau pe peretele care era odată terasa de la Artichoke. Ne-am jucat de-a v-ați ascunselea în varianta Biancăi în care îmi spune unde să mă ascund, apoi numără până la 10 (sărindu-l mereu pe 7) şi venind repede să mă găsească acolo unde îmi spusese să stau. Bia s-a dat cu trotineta, cu bicicleta, a alergat prin bălți şi a încercat să se cațere în copaci. Am râs şi am fugit împreună, am învârtit-o până am amețit amândouă. Am stat de vorbă cu George în timp ce împingeam căruciorul în care dormea Crina şi Bia desena cu cretă. Ba chiar ne-am văzut şi cu Miha într-o zi. Am stat la poveşti o oră şi ceva păstrând distanța unii de alții.

Peste vreo două săptămâni plecăm la Milcov. Mai întâi trebuie să îi fac Crinei vaccinul de 4 luni şi să facem revizia şi ITP-ul la maşină. Apoi plecăm.

Tot îmi e frică pentru ai mei. Dar virusul ăsta nu va dispărea prea curând şi nu plănuiesc să nu îmi văd părinții pentru doi ani. Cel mai sigur pentru ai mei este să îi vizităm acum când am stat în izolare în apartament, fără să ne întâlnim cu nimeni. La cumpărături mergem cu mască pe față şi ne spălăm cu toții pe mâini până ne crapă pielea.

Când se va da drumul la grădinițe riscul de îmbolnăvire va fi mai mare pentru noi. Şi asta va creşte şi riscul de a îi îmbolnăvi pe ei. Aşa că nu exista un moment mai bun ca ăsta.

Ieşitul afară din ultimele zile plus planurile de a pleca la părinți unde vom putea sta afară cât vrem a făcut pandemia asta suportabilă din nou.

Azi am ieşit în parcul de la Sala Palatului. A înflorit liliacul şi păpădiile sunt numai bune de suflat.

Nişte bănuți au înflorit undeva în iarbă.

Şi un arbust necunoscut mie e plin de flori.

Ba chiar am găsit un copac care seamănă cu unii din Cişmigiu în care Bia a tot încercat să se cațere.

Nu aş fi crezut vreodată că îmi va fi aşa dor de Cişmigiul ăla în care dădeam ture în fiecare zi. D-abia aştept să mergem toți patru spre Cişmigiu, să ne oprim să ne luăm un capuccino de la 5toGo şi să facem poze pe malul lacului.