Azi Bia face 2 ani şi jumătate.

Suntem de 3 sāptămâni si 3 zile toți acasă.

Ăsta este ultima intrare publică în jurnal. E prea multă frică peste tot, prea multă agresivitate şi au început să se şteargă filtrele de civilizație şi bună creştere.

Aşa că mi-e frică să scriu public ce fac sau ce gândesc zilele astea. Sunt destul de convinsă că voi fi pusă la zid de justițiarii de internet. Nu mai e loc de întelegere pentru celălalt.

Fiecare e preocupat de sine şi ai săi şi pare să nu mai fie deloc energie în plus rămasă ca să îi întinzi mâna altcuiva să-l ajuți.

Cel puțin asta văd eu în bula mea de Facebook, aşa că voi lua o pauză de la ea şi de la a scrie aici şi de la tot.

Simt că pe zi ce trece îmi pierd sistemele de sprijin pe care mă bazam în viața de acum patru săptămâni.

Mai întâi s-a dus siguranța vieții aşa cum o ştiam, apoi s-a dus orice ajutor extern în creşterea copiilor. Au dispărut pe rând posibilitatea de a ne vizita părinții, întâlnirea cu prietenii care să ne mai scoată din ale noastre, plimbările prin alte oraşe, parcurile din weekenduri, încrederea că voi fi ascultată, înțeleasă şi sprijinită la greu de alte mame.

Nici George nu mai are destule rezerve de încredere şi optimism cât să îmi mai dea şi mie. De multe ori mă gândesc că aş face bine să mă abțin să-l mai încarc şi eu cu greul meu psihic pentru că nu mai are energie şi pentru asta.

Şi toate sistemele astea de suport au dispărut în contextul fricii pentru ce va veni aici şi în lume, a incertitidinii şi a pierderii totale a vieții aşa cum îmi imaginam că va fi la început de primăvară.

Mă tem că voi pierde curând şi imaginea cerului albastru, dreptul de a respira aer proaspăt afară şi cel de a admira şi a atinge o frunză crudă.

Mi-a rămas psihologul, faptul că suntem toți patru încă sănătoşi, câte o îmbrățişare de la George, zâmbetul copiilor şi câte un telefon cu oamenii dragi care nu sunt cu noi în casă.

Tuturor ne-a rămas puțin din multul anterior.

Cum fiecare deschidere a telefonului aduce în fața mea doar anxietatea, judecata, furia altora, aleg să nu mai fac asta. Aleg să nici nu mai scriu aici pentru că mi-e frică să fiu onestă.

Sistemele externe de suport au cam dispărut. Rămân doar cele interne monentan, din casă şi cercul foarte apropiat.

O să continui să scriu pentru puterea terapeutică a scrisului, pentru ca fetele mele să înțeleagă ce vremuri au trăit când erau mici, dar atât.

Îmi pare rău sa spun asta dar de azi mi-am pierdut încrederea în lumea exterioară. Nu suntem roz şi minunați mereu. La greu devenim răi, mici şi urâciosi. Inclusiv eu.

Atât putem.