Dragă jurnalule,

Azi ne-a fost livrat acasa un sac (la propriu) de salată, ridichi, ceapă verde, usturoi, spanac, mărar şi pătrunjel. Îmi era atât de dor să mănânc ceva verde şi viu încât la un minut de când au ajuns în casă ronțăiam toți trei fericiți felii de ridiche.

Ultima dată am fost în piață acum trei săptămâni. Odată cu închiderea grădinițelor piața a devenit pentru mine un loc aglometat şi periculos. Aşa că l-am evitat şi prețul a fost lipsa unor verdețuri gustoase. Am mâncat salată şi ridichi luate din supermarket, dar au fost nişte chestii veştede şi triste.

Cu atât mai mult mi-a crescut bucuria când am văzut toata bunătatea asta proaspătă la un loc.

Am curățat cele două legături de spanac şi le-a gătit George. Era atât de proaspăt încât tulpinile frunzelor pocneau când le îndoiam.

Nu am mai mâncat de mult verdețuri aşa de proaspete. De când am plecat de acasă.

Am crescut la casă şi ai mei au avut mereu grădină de legume. Majoritatea legumelor pe care le-am mâncat în copilărie erau de acolo, culese de maxim 20-30 de minute. Erau vii.

Aşa de mult aveam nevoie să simt viaţa asta. Mai ales acum când tot ce ne înconjoară este frica de suferință şi de moarte. E greu să găsesc nişte bucurie de a trăi care să compenseze frica. E greu, dar atât de necesar.

De aia scriu aici poate. Să nu uit să caut zilnic ceva ce îmi bucură sufletul şi mă face să celebrez viața.

Până acum m-am bucurat de soare, de primăvară, de pomi înfloriți, de râsul Biei şi zâmbetul ştirb al Crinei, de aerul curat şi cântecul păsărilor, de râsul alături de George, de o salată verde proaspătă.

Au fost şi zile când frica m-a doborât. Dar m-am ridicat mereu. Sunt vie. Şi vreau să trăiesc, chiar dacă cu multe limitări.

Încerc să găsesc zilnic măcar o bucurie.