M-am trezit dimineață şi nu puteam respira bine. „Trebuie să ies de aici!” mi-a trecut prin cap. „Trebuie să ies afară. Puțin. Măcar puțin să iau o gură de aer. Mă sufoc în casă”.

Nu. Nu e coronavirus. E anxietate şi epuizare emoțională.

Crina respira greu lângă mine la 6.30 când s-a trezit. Încă îi curge nasul şi somnul de dimineață e cel mai greu. M-am tot chinuit toată dimineața să pun ser sau apă de mare şi să aspir. Degeaba. Tot fornăia, orice încercam.

Bia s-a trezit şi ea miaunată şi a tot izbucnit în plâns fără un motiv anume de-a lungul zilei. De câteva ori au plâns amândouă în acelaşi timp şi nu ştiam cum să mă împart.

Am tot încercat zilele astea să păstrez un oarecare program, să planific şi gătesc toate mesele şi gustările, să petrec timp cu amândoua, să încerc să le țin ocupate ca să aibă George un pic de spațiu mental pentru a putea munci.

Până de curând aveam un singur copil pe care îl culcam amândoi şi care îşi petrecea ziua la grădiniță. Acum sunt doi copii, cu nevoi diferite şi normalitatea e să ma ocup eu de somnul amândurora pe timpul zilei. Nu aş fi crezut că voi rezista mental să fac asta, dar iată ca rezist. Că n-am de ales.

N-am mai iesit din casa de 4 zile şi jumătate şi am simțit că o iau razna. Nu am mai putut respira. Iar în lungul şir de lucruri de făcut pentru toți nu a rămas nici urmă de loc pentru mine. Zilele în care am două minute singură să fac un duş, fără nimeni altcineva în baie, sunt ceva rar.

Am plâns azi. Că nu mai puteam. Am obosit şi am simțit că nu mai pot face față vieții aşa cum e acum. Am mai plâns şi acum două zile. Şi acum trei zile. De fiecare dată m-am simțit complet depăşită de situație.

Şi mi-e frică. Mă tem ca plânsul ăsta să nu evolueze treptat in depresie. Ca data trecută când nu mai vedeam nici un motiv de bucurie şi venirea dimineții mă întrista. Voiam doar să dorm. Somnul era singura scăpare dintr-o viață careia nu îi făceam față.

Şi mai e şi toată presiunea asta cu statul în casă. Peste tot pe unde mă uit văd doar mesaje să stau în casă.

Să nu ies.

Să nu mă îmbolnăvesc că îmi ia DGASPC-ul copiii.

Să nu-i imbolnăvesc pe alții.

Ăştia care ies afară să se plimbe sunt nişte inconştienți răuvoitori.

X a stat în casă 12 zile. Nu a ieşit deloc. Nici măcar la cumpărături.

Y a stat în casă 20 de zile. Are şi copil. E greu, dar se descurcă. Ia aer pe balcon.

Numai eu pare că nu pot. Toți ceilalți îşi fac datoria civică şi stau în casă. Plimbarea e văzută ca un moft în zilele astea. Şi iar simt că mă sufoc.

Ştiu că trebuie să ies. Mi-ar face tare bine nişte aer. Dar pare că am de ales între a face ce e bine pentru ceilalți şi a face ce e bine pentru mine. Şi mi-e tare greu să mă aleg pe mine.

---

Fetele s-au trezit devreme azi dup-amiază. De fapt Bia s-a trezit repede. S-a trezit şi a început să plângă fără un motiv anume. Şi a plâns şi a tot plâns. Crina voia să doarmă. Bia plângea.

S-au calmat într-un final amândoua, dar eram deja amândoi epuizați de ziua asta şi de cele trecute.

Aşa că am hotărât să ieşim afară. Puțin. În jurul blocului.

Am scris declarațiile. Am îmbrăcat copiii şi am ieşit. Cum am făcut primii paşi afară aerul răcoros mi-a intrat în plămâni. Am inspirat cu nesaț de câteva ori. Doamne ce bine era să pot respira.

Am mers un pic pe lângă biserica Krețulescu şi Bia a găsit o rampă pe care s-a dat la vale de vreo zece ori.

Am mers şi pe lângă Sala Palatului unde Bia îmi tot spunea râzând „Nu mă prinzi!” şi apoi fugea repede pe bicicleta ei fără pedale. Am tot fugit după ea. George a tot împins căruciorul Crinei înainte şi înapoi să facă un număr mare de paşi.

În fața intrării in Sala Palatului era o maşină de poliție. Când am trecut pe acolo prima oară nu au zis nimic. A doua oară mi-au cerut declarația. Le-am arătat-o şi totul a fost în regulă.

Ne-am întors acasă obosiți de toate zilele astea şi de urma de mişcare pe care am făcut-o azi. Am sters tălpile încălțăminții pe cârpa îmbibată cu clor pe care o lăsasem pe preşul de la intrare. Ne-am descălțat afară din casă şi am pus încălțămintea pe balcon. Ne-am dezbrăcat de hainele de afară, ne-am spălat bine pe mâini şi am dezinfectat clanța uşii, cheile şi mânerul căruciorului.

Vor mai fi ceva săptămâni de dus, cel puțin la fel de grele ca cele de până acum. Toată povestea asta e de lungă durată. Trebuie să îmi dozez puterile şi să îmi dau voie să fac chestii pentru sănătatea mea mintala. Degeaba scap de virus dacă pic în depresie şi nu mă mai ridic din pat.

Mâine aş vrea să stau din nou în casă. Şi poimâine poate. Şi răspoimâine. Şi cât voi putea. Dar când nu voi mai putea, voi ieşi să îmi aerisesc mintea şi să las aerul de afară să îmi ridice ceața de pe creier.