Dragă jurnalule,

Am reuşit azi să ieşim o oră cu toții afară. Este primăvară! Este clad, sunt pomi infloriți peste tot şi cântă o mulțime de păsări. Aproape că am uitat că e pandemie pentru câteva clipe.

Au început de câteva zile să bage apă în lac. Mai e ceva până se va umple.

Bia şi-a consumat din energie urcând un deal mic şi coborându-l în viteză, cu bicicleta, de multe ori. În timpul ăsta noi am stat la soare şi am vorbit, iar Crina a dormit în cărucior.

Am mai făcut câteva poze şi am plecat înapoi spre casă.

Am trecut şi pe lângă un loc de joacă care era închis. N-am mai fost în unul de mai bine de două săptămâni, dar banda poliției ne-a ajutat în a o convinge pe Bia că nu avem voie acolo. Încă ne cere să mergem la leagăne, dar din ce în ce mai rar

Ne-am întors acasă evitând să trecem prea aproape de alți oameni. Ne-am spălat temeinic pe mâini, am dezinfectat clanța, cheile, telefoanele şi mânerul căruciorului. Ne-am întors în realitatea statului în casă de pandemie.

Trebuie să depun actele pentru indemnizația de creştere a copilului. Cică primesc doar prin poştă. Nimic online. Aşa că trebuie să găsesc undeva să printez nişte tipizate şi să trag la xerox alte acte. Oare voi găsi ceva deschis? Asta va fi misiunea mea de mâine. Cu cât rezolv asta mai repede, cu atât mai bine că cine ştie ce se mai întâmplă.

Fetele au dormit buştean la prânz după întâlnirea cu aerul de afară. După ce s-au trezit am mai ieşit puțin la aceaşi vale. Erau mai mulți oameni în parc. Unii pe role, alții pe biciclete, alții vorbeau câte doi sau trei stând departe de alte grupuri. Aşa am stat şi noi patru departe de alți oameni, i-am ocolit.

Pe seară m-a luat iar frica. Am deschis netul pe telefon şi am văzut cum numărul de morți din Italia l-a depăşit pe cel din China într-un timp mult mai scurt. Am văzut poze cu convoaie militare pline de morți şi am citit despre cimitire pline. Am văzut cum oameni din lista mea de Facebook postează despre cei ce „se plimbă aiurea pe străzi”.

A fost aşa de frumos azi! A fost ziua perfectă aproape. Dar perfecțiunea asta a fost acoperită de negura grijilor şi îndoielilor. Dacă am greşit ieşind? Nu am fost prea aproape de alți oameni, ne-am spălat şi dezinfectat. Dar dacă am greşit?

Spre dimineață am visat cum creşteau şi la noi numărul morților şi îmi era frică. Am adormit cu greu la loc. Cum să trăiesc oare cu frica asta şi să rămân întreagă la minte într-o casă care ma sufocă?

Mă îndoiesc zilnic de mine. Oare am făcut destule? Oare nu trebuia să fiu mai atentă. Oare cum e cel mai bine? Zeci şi zeci de întrebări care se învârt non stop. Azi au tăcut de la mirosul de pomi înfloriți, râsul Biei şi cântecul florilor. Acum s-au întors. Vreau doar să reuşesc să dorm ca să se oprească grijile cumva.