A doua naştere naturală – Episodul 2 – DUREREA

– Ați venit singură? mă întreabă recepționera de la spital.

– Da. Soțul e cu celălalt copil acasă. De ce întrebați?

– De obicei e un grup aici: tatăl copilului, eventual şi bunicii. Rareori vine gravida singură.

– Eh, eu sunt singură, îi zic zâmbind. – Am anunțat medicul de gardă că ați venit. Mergeți la cabinetul 1 şi vine şi medicul imediat.

– Ok. Unde e cabinetul 1?

– Primul pe stânga pe culoarul din spatele Dumneavoastră. Dacă nu rămâneți internată trebuie să plătiți 350 de lei consultația.

– Mi s-au rupt membranele. O să rămân internată.

Îmi iau prosopul, buletinul şi geaca şi merg spre cabinetul indicat. Mă aşez pe un scaun şi depun obiectele pe scaunul de lânga. Tot aşteptând incepe să mi se facă ruşine de prosopul mov pe care l-am cărat degeaba după mine. Găsesc soluția ideală de a îndesa prosopul pe mâneca gecii şi mă aşez mulțumită apoi pe scaun să aştept medicul.

Intru în cabinet când vine, mă consultă şi îmi completează foile de internare. În continuare nu am nici o contracție şi nici o durere.

Mă lasă la recepție pentru a aştepta pe cineva care să mă conducă în rezervă.

La Medicover, spre deosebire de Regina Maria, după internare stai în rezervă până la momentul travaliului activ când te muți în sala de naşteri. La Regina Maria unde s-a născut Bianca, primul meu copil, am stat toate cele 16 ore (de când m-au internat până la naştere) în sala de naşteri care nu e deloc dotata pentru a aştepta confortabil travaliul activ. 

Vine o asistentă şi mă ia de pe canapeaua de la recepție pentru a mă duce în rezervă. Pe drum îmi precizează că voi avea de plată 1900 lei pentru rezerva single. Da, ştiu. O să plătesc.

Ajung în rezervă. Îmi dă nişte papuci de unică folosință şi o cămaşă cu capse de sus până jos. Îmi spune să mă schimb şi să îmi las hainele în dulapul din cameră. Şi că o să vină cineva să îmi pună o branulă pentru administrarea de antibiotic. Medicația este pentru că am avut streptococ de grup b în sarcină şi pentru că am venit la spital cu membranele rupte. Iese.

De pe hol se aude un urlet puternic care îmi îngheață sângele în vene. Este o femeie. Da…promițător.

Cum, în Regina Maria, George şi-a petrecut toate cele 16 ore pe un scaun pliant de lemn, primul lucru pe care îl fac după ce rămân singură e să fac poză fotoliului extensibil din rezerva de la Medicover. Acolo ar fi putut sta dacă ar fi putut veni cu mine.

Apoi mă dezbrac şi dau să îmi pun cămaşa. Îmi vine în minte cum în Regina Maria mi s-a atras atenția la internare că mi-am pus cămaşa cu fața în spate. Aşa că încerc să o pun cu capsele în spate. Nu pot s-o închei şi mă cam strânge de gât. Ok. Deci trebuie invers.

Îmi dau seama că îmi apar în minte toate momentele în care nu m-am simțit confortabil la prima naştere: „Invers se incheie cămaşa!” sau interacțiunile cu moaşa băgăcioasă, sau momentele când mi-a scăzut tensiunea până la 5 cu 3 şi eram singură cu George pentru că moaşa ieşise. Acum sunt singură şi nu are cine să aibă grijă de mine în vreo situație d-asta. Trebuie să am eu grijă de mine, să fiu atentă la orice semn de alarmă şi să cer ajutorul personalului medical înainte de a ajunge în vreo situație în care să nu mai pot face asta.

Cele două capse din dreptul burții nu se incheie. Probabil s-au stricat de la atâta spălat. Îmi fac o poză în oglinda de la baie să am o amintire a momentelor dinaintea naşterii Crinei.

Înregistrez şi un filmuleț pentru Bia pe care i-l trimit lui George. Mă gândesc că se va speria când se va trezi de dimineață şi eu voi fi dispărut.

Întră o altă asistentă să îmi monteze branula. Îmi dezinfectează mâna pentru montare. Intră şi o altă femeie (bănuiesc că tot asistentă, pentru că nu se prezintă) de la neonato care îmi aduce nişte hârtii de semnat. Dau cu subsemnatul cum că refuz verificarea pentru atrezie a copilului imediat după naştere (detalii aici). Refuzul meu este întâmpinat cu ridicări din sprâncene. Nu zice nimic dar imi spun că probabil mă judecă cum că aş fi una din femeile alea nebune care işi pun copilul în pericol refuzând o procedura medicală pe care ei o consideră importantă (chiar dacă ei sunt singurii care o fac tuturor nou-nascuților). In fine, treaba ei şi a sprâncenelor sale.

Ipotetica asistentă de neonato iese. Cea de gineco îmi montează branula şi îmi administrează antibioticul.

– Este 2. Veniți peste patru ore să îmi mai faceți o doză?

– Nu. De ce?

– La primul copil mi-au făcut antibiotic din patru în patru ore.

– Ah. Nu. Noi facem la 12 ore şi asta dacă nu naşteți până atunci.

– Ok.

– Aveți aici butonul prin care ne puteți chema în caz de ceva. Şi musai ne anunțați dacă simțiți că trebuie să împingeți ca la treaba mare. De fapt ştiți deja că sunteți la al doilea copil.

– Nu ştiu pentru că la primul am avut epidurală şi atât de mult anestezic încât nu simțeam nici dureri, nici contracții, nici că trebuie să imping, nici nimic. Dar vă anunț dacă apare ceva ciudat.

Asistenta iese. Eu sting luminile şi mă bag în pat. Hai să încerc să mă odihnesc cât de cât. Mă întind în pat pe o parte, îmi bag o cască în ureche şi îmi pun ultimul podcast pe care am adormit ca un prunc cu o noapte înainte. Nu ca să aflu ce se intamplă, ci ca să adorm mai repede. De când cu insomniile din sarcină folosesc podcasturile şi filmulețele de pe youtube pe post de somnifere.

Ascult ce ascult, dar nu mă pot concentra deloc. Mă ridic să mă duc la baie. Mă opresc în dreptul ferestrei şi mă uit la luminile oraşului, la clădirile de birouri cu becurile lor colorate, la cele câteva maşini care trec pe pod în miezul noptii. Toți oamenii ăştia au treburile lor iar eu stau şi mă uit la ei de după fereastra asta.

Mă urc înapoi în pat, mă aşez pe partea cealaltă şi încerc din nou tratamentul pentru insomnii cu podcasturi. Nu merge nici acum dar măcar stau întinsă în pat.


Începe să mă doară partea inferioară a abdomenului. Durerea e suportabilă aşa că mă întorc pe partea cealaltă, îmi pun casca în ureche şi caut altceva de ascultat.

Mai trec câteva minute şi simt că trebuie să merg iar la baie. Mă rostogolesc să mă dau jos din pat şi îmi dau seama că d-abia mă mişc de durere. Mă agăt cu o mana de capătul patului şi cu cealaltă de mobilierul de lânga baie. Apoi dau drumul patului şi prind cu aceaşi mână clanța uşii de la baie.

Măcar aici am baie în camera, fix lângă pat. În Regina Maria trebuia să ies din sala de naşteri, să merg pe un hol şi să folosesc baia de acolo. Nu ar fi fost prea uşor acum să parcurg distanța aia.

Mă întorc în pat. Mă întind şi încerc să îmi dau seama cât de tare doare. Nu e aşa rău. Mai mult m-am speriat. Mai stau să mă odihnesc.

Dar nu mă odihnesc prea mult pentru că scena cu nevoia de a merge la baie, cu tot cu târâtul până acolo se repetă de mai multe ori. Îmi dau seama că e ceva mai greu să fac cei patru-cinci paşi până acolo. Ma uit la  ceas. 3.30.

Apas pe butonul indicat anterior şi vine asistenta.

– Da?

– Au inceput contracțiile. Şi cam dor.

– Cât de tare ați zice că dor?

– Cam un 8 pe maximul durerii.

– Opt? intreabă cam cu neîncredere.

– Da. Pe maximul contracției.

– Ok, hai să vă pun monitorul fetal să inregistrăm contracțiile să le şi vedem.

– Ok.

Îl montează şi spune că revine peste 20 de minute. Între timp fiecare contracție doare din ce în ce mai tare. Când se intoarce monitorul nu inregistrase nimic.

– Probabil că nu e montat bine pentru că pe mine chiar mă doare.

– Da, vă cred. Haideți până în cabinet să vă consulte şi doamna doctor.

Ies cu asistenta din rezervă şi merg după ea. Mai bine zis mă târăsc după ea pentru că ea ia avans repede, eu legănându-mă încet în urma ei.

În dreptul lifturilor, pe canapea, stă un tip. Pare chiaun de somn şi un pic speriat. „Probabil i se va naşte copilul în curând, altfel ce să caute aici în toiul nopții? Oare o fi partenerul femeii ce a urlat acum nişte timp?”

Nu aflu răspunsul la întrebările şi supozițiile din capul meu.

Ajung în cabinet într-un final, mă urc pe scaun şi vine şi medicul de gardă.

– Dilatație 4 cm. Putem monta cateter epidural dacă doriți.

– Hmm. Nu ştiu. Haideți că mă gândesc şi vă spun.

„Oare să merg deja în sala de naşteri să monteze cateterul? Dar e abia 4.30. Au trecut abia patru ore de când s-au rupt membranele. Nu aş vrea să ajung să îmi bage iar trei doze de anestezic ca la prima naştere. Oare nu e prea devreme pentru cateter?”

În timp ce toate astea mi se învârt în cap asistenta îmi spune:

– Să ştiți că medicul anestezist doar ce a intrat într-o operație aşa că va mai dura puțin până poate să vă monteze cateterul. Dacă ați mai putea aştepta o oră în rezervă şi am merge după aceea în sala de naşteri ar fi bine.

– Ok, mai aştept. Şi aşa nu eram convinsă dacă să îl montăm acum sau să mai aştept.

Intru înapoi în rezervă şi mă întind în pat.

„Ok. Patru centimetri nu e aşa mult. Poate apucă totuşi George să ajungă. Mai stau aici o oră şi mă odihnesc un pic, apoi îmi montează cateterul şi nu mă mai doare nimic. Oare l-or lăsa să intre direct în sala de naşteri?”


DUREREA

Începe să doară din ce în ce mai tare. Mă uit la ceas. Au trecut zece minute de când m-am întors. „Ce naiba fac? Deja doare rău. Hai să merg până la baie.”

Reuşesc cu greu să mă dau jos din pat şi caut papucii. Mă izbeşte DUREREA. Mă îndoaie de mijloc şi îmi scoate aerul din plămâni. Nu pot inspira, nu pot gândi, nu pot deschide ochii. Mă fortez să ajung pe wc. Nu ştiu de ce, dar sunt convinsă că totul va fi mai ok odată ce ajung acolo şi fac pipi. Îmi târăsc picioarele şi ajung. E mai bine. Oare e ceva fizic sau e mai bine pentru că mă aşteptam să fie mai bine. Cui îi pasă? Important e că doare mai puțin.

Mă târăsc înapoi în pat. Nu ştiu cum să stau. Încerc să stau în fund, dar nu e bine. Întinsă, nici atât. Mă aşez în genunchi şi îmi las fruntea să atinga salteaua. Child Pose. „Haha!” râde o voce în capul meu. Eu nu pot să râd pentru că mă doare.

Mi se blochează iar respirația. Închid ochii strâns, strâng din dinți şi aştept. Mă chinui să respir. Vreau să schimb poziția poate nu mai doare aşa. Tot sper în zadar că voi gasi o poziție în care să nu doară. Trece şi contracția asta.

Speram că între contracții nu va durea. Aşa citisem eu pe undeva, că doare la contracție după care iei o pauză de la durere între contracții. Dar nu iei nici o pauză pentru că doare în continuare. Da, nu la fel de rău, dar tot doare. E de fapt o durere constantă de un 3-4 cu spike-puri de 8-9.

Iau telefonul să îmi fac o poză. O poză cu DUREREA. Nu a ieşit mare lucru. E întuneric în rezervă şi am folosit şi camera frontală. Nici nu se vede mare lucru pe fața mea, dar eu voi ştii mereu că aia e DUREREA.

Mă uit la ceas. 5.10. Sunt singură cu DUREREA asta în întunericul din rezervă. Ar trebui să mai aştept 20 de minute. Gândesc asta şi vine un nou val de DURERE care îmi blochează tot corpul. Credeam că oamenii se zvârcolesc de durere, dar nu. Corpurile se blochează. Abdomenul inferior şi spatele îmi pulseaza.

Gata! Nu mai pot! Nu mai pot să mai aştept încă 20 de minute! Trebuie să merg să îmi pună cateterul ăla!

Mă dau jos din pat şi mă târăsc spre uşă. Ajung cu greu la recepția asistentelor.

– Nu mai pot să mai aştept 20 de minute. Doare prea tare.

– Dar doamna doctor e încă în operație. Nu a ieşit să ştiți.

– Oricum nu mai pot sta singură în rezervă.

– Ok. Haideti să mergem în sala de naşteri atunci. O anunţ pe doamna doctor şi când iese din operație vine direct să vă monteze cateterul.

Dau să merg spre lift, după asistentă, dar vine un nou val de DURERE care mă îndoaie la propriu. Noroc cu balustrada prinsă pe toata lungimea peretelui.

Deci DUREREA te paralizează dacă stai întins şi te îndoaie dacă eşti în picioare.

– Oricum dacă mergeți pe picioarele Dumneavoastră la sala de naşteri sunteți bine.

– Dacă asta e bine…

Ajung cu greu, târând papucii de unică folosință, la lifturi. Asistenta e demult acolo şi mă aşteaptă uitându-se la mine cum mă târăsc ca o molusca solitară pe lângă perete. Apasă pe buton să cheme liftul.

Balustrada salvatoare se termină şi mă trezesc că trebuie să mă țin singură pe picioare. „Ce naiba ai făcut până acum de nu ai chemat liftul?” îmi vine s-o întreb. „Şi aşa ai luat viteză în față în loc să mă ajuți să merg. Puteai măcar să chemi liftul ăla nenorocit!”.

Vine un nou val de DURERE care îmi taie picioarele şi mă trânteşte pe canapeaua din spate, aceaşi pe care un ipotetic viitor tată îşi aştepta ipoteticul copil. Ochii îmi sunt închişi, strânşi, iar respirația mi s-a blocat undeva în gât.

– Reapirați! se aude un ecou stins de undeva de departe.

Mă forțez să inspir în ciuda nodului din gât. Mi se face greață. Un val imens de greață de parcă o să vărs toate mâncărurile înghițite vreodată.

– Mi-e greață, reuşesc să îngaim cu glasul stins şi ochii încă închişi.

– Vă e greață? întreabă asistenta cu o voce care bubuie de sănătate şi nedurere. Stați să vă aduc o pungă. Stați puțin.

– Adu o pungă pentru doamna! Îi e greață! strigă către cea de-a doua asistentă, cea care m-a adus în rezervă.

Şi care vine alergând pe hol cu o pungă în mână. Până să ajungă, vine liftul. Nu ne urcăm în el, nu mergem mai repede către sala de naşteri unde va fi montat cateterul care să mă scape de DUREREA asta. Nu. Stăm aici şi o aşteptăm pe asistenta asta să ajungă odată cu punga vieții. „Mişcă-te mai repede!” îmi vine să îi strig. Dar nu îi strig.

Ajunge şi îmi dă punga. Greața e tot acolo dar nu pare că voi vomita acum. Vine iar liftul. Se deschid uşile. Mă străduiesc să mă ridic de pe canapea printre valurile de durere. Prima asistentă stă lângă lift şi mă aşteaptă. A doua a plecat. Nimeni nu mă ajută să mă ridic de pe canapea sau să merg cei trei paşi până la lift. Până ajung acolo uşile se inchid.

Asistenta apasă pe buton şi se deschid iar. Intru si mă sprijin de un perete. De fapt peretele se sprijină de mine.

Ajung la un etaj. Nu ştiu care. Ajung în sala de naşteri. Nu ştiu cum. Trec de o uşă, merg pe o latură a sălii şi fac dreapta. Imediat după colț este scaunul.

– Dați-vă cămaşa jos şi urcați-vă pe scaun.

D-abia respir, d-abia mă târăsc. Nu ştiu cum naiba o să fac astea. Vine o nouă contracție. DURERE.

– Respirați

Ecoul ăsta…Mă chinui să trag aer în piept. Intra doar un firicel subțire rău. Restul aerului s-a oprit la barajul pe care mi l-a trântit DUREREA pe gât.

Am urcat pe scaun. Nu ştiu cum m-am urcat, dar m-am urcat singură cumva. Mă uit la tavan şi mi-e frică. DUREREA a trecut momentan dar ştiu că se va întoarce. Acum e aici doar sora ei mai mică, durerea dintre contracții. Sunt singură. Asistenta s-a dus dupa colțul din stanga, spre uşă. Nu ştiu ce face acolo dar m-a lăsat singură. Mi-e frică.

Baaaaam! DURERE! Mi se încordează parcă tot corpul. Strâng mânerul scaunului de zici că o să îmi intre mâinile în el. „Respiră” se aude o voce în capul meu. Îmi spun singură. Mă chinui să trag aer în piept în ciuda tuturor muşchilor încordați care se opun. Sunt dezbrăcată complet. Stau singură pe scaunul ăsta şi mă lupt cu DUREREA. Nu mă lupt de fapt. M-a învins.

Trece valul distrugător. Aerul îmi intra în piept şi gâfâi. „O să vină iar” îmi zic. „O să vină iar. Ce mă fac? Nu eram pregătită pentru asta. Trebuia să am epidurală până acum. Nu trebuia să doară aşa.”

 

Iau telefonul şi îi scriu lui George:

„sunt în sala de naşteri

doare rău şi anestezistul e într-o operație. tot aştept să vină să îmi monteze cateterul şi nu mai vine

cred că nasc până ajungi tu”

AWAY             55 min

 

– Puteți veni puțin? cuvintele reuşesc să îmi iasă pe gură. Nici eu nu ştiu cum.

Asistenta vine lângă mine.

– Aveți idee cât mai durează până la cateter? Nu mai pot. Vă rog să întrebați.

– Îmi pare rău că durează atât. Doamna doctor vine de îndată ce iese din operație.

– Dar nu mai pot, zic cu un glas stins.

– Haideți că nu are cum să mai fie mult.

Vine DUREREA. E ca un țiuit alb şi atotcuprinzător. Mă doare abdomenul, spatele şi picioarele până la genunchi. Acolo e DUREREA. Mă arde. Nu mai există nimic altceva. Toata lumea este această DURERE.

Trece. Rămâne durerea. Şi frica fără margini pentru că ştiu că se va întoarce.

Şi vine iar. Țiuit infinit.

Şi trece. Panică. „O să vină iar!”

Asistenta a plecat iar. Sunt singură aici. O bucată de carne goală care doare pe un scaun ginecologic.

– Vă rog! Vă rog! Faceți ceva! Doare rău. O să vină iar DUREREA! Vă rog! Cateterul!

Sunt disperată şi o implor cu cerul şi pământul să facă ceva, orice, să nu mă mai lase pradă DURERII.

Se uita la mine neputincioasă.

În apogeul disperării vine iar DUREREA. Totul îngheață şi dispare. Inclusiv disperarea.

Trece. Panică şi disperare.

Vine iar. DURERE.

Trece.

Vine.

Trece.

Vine.

Trece.

Corpul îmi e amorțit. Mintea imi e amorțită. Nu mă mai simt. Trag doar nişte aer în piept. Nu mai văd nimic. Nu mai gândesc.

– Bună dimineața! se aude vocea veselă şi optimistă a medicului meu.

Nu îl văd pentru că e în cealaltă parte a sălii, acolo unde se ascunde şi asistenta de durerea mea. Nu reuşesc să îi răspund. Mintea mea înregistrează faptul că a venit, dar e ca prin vis. Singurul lucru ciudat e veselia lui. Nu se potriveşte deloc aici în tărâmul disperării.

Vine DUREREA iar.

Trece. Epuizare cu aroma de frică.

Vine iar.

Trece. Epuizare.

Vine.

Trece. Sunt un muribund care trage sfârşit aer în piept.

Vine iar DUREREA şi îmi consumă tot aerul.

– Haideți că a venit doamna doctor! zice vocea entuziasmată a asistentei.

În sală intră o femeie mică de statură şi îndesată. Nu o văd dincolo de masca de pe față.

„A venit! A venit într-un final! O să scap!” îmi spun.

Baaam! DUREREA îmi taie orice bucurie, orice alt simț sau gând. Se instalează iar ca unic domnitor asupra bucății goale de carne ce era odată trupul meu.