Este ora 23 şi stau pe canapea citind la lumina chioară a lampei. George şi Bia dorm duşi în dormitor de la 21. Eu am dormit toată ziua. Am fost dubios de epuizată şi nu am putut face nimic altceva decât să dorm. Sunt încă însărcinata. 40 de săptămâni şi 4 zile. Credeam că voi fi născut până acum. Sunt mare rău, obosită constant, nu pot să respir, mă doare tot şi m-am săturat de starea asta. Uite aşa ajung să nu îmi mai fie aşa de frică de naştere şi vreau doar să scap odată.

Adorm într-un final pe la 23.30.

Mă trezesc. Mă uit la ceas. 00.30. Damn…somnul ăsta întrerupt mă termină. Hai să merg la baie şi să mă bag şi eu în pat dup-aia. Mai dorm şi acolo un pic.

Mă rostogolesc pe o parte şi, buimacă de somn,  mă ridic în patru labe. Ce naiba?! De ce fac pipi pe mine? Ştiu că se slăbesc muşchii pelvieni în sarcină, dar chiar aşa? Încerc să mă țin, dar un lichid cald continuă să îmi curgă pe picioare cu tot efortul meu de a îmi încorda muşchii. Ajung cât de repede pot pe wc. Pe drum reuşesc să mă dezmeticesc din somn destul cât să îmi treacă prin cap gândul „Fuck! Mi s-a rupt apa.

Ok. Ce fac? Data trecută am plecat repede la spital şi au trecut 18 ore până am nascut. Aş vrea să evit să stau atât de mult în spital. Şi îmi e şi aşa de somn. Doar ce adormisem. Aşa m-aş băga în pat să mai dorm măcar puțin. Dar oare sunt în siguranță dacă mai stau acasă? Să-l trezesc pe George? Momentan n-are rost că n-are nici el de unde ştii ce să fac. În plus o să rămână acasă cu Bia că e miezul nopții şi nu avem cu cine s-o lăsăm.

Îi scriu medicului care mi-a urmărit sarcina.
– Bună dimineața. Cred că s-au rupt membranele. Mă intrebam dacă să mai stau acasă să încerc să mă odihnesc sau să plec spre spital.
– Bună dimineața. Ce culoare are lichidul?
– Nu ştiu. Stați să văd…E transparent. Gălbui deschis.
– Ok. Eu zic să plecati spre spital şi vă odihniți acolo cât puteți.
– Ok. Haideți că plec în 10 minute.

Deschid încet uşa dormitorului şi încerc să îmi găsesc nişte haine în mormanul de pe scaun. George se trezeşte şi se uită la mine.
– Ce faci? mă intreabă.
– Mă îmbrac să plec la spital. Mi s-a rupt apa.
– Fuck.
– Da ştiu.
– Şi eu ce să fac?
– N-ai ce face. Stai cu Bia că n-are rost să o trezim. Dimineață când se trezeşte găseşti pe cineva să stea cu ea şi vii şi tu.
– Ok.

Ies din dormitor şi mă îmbrac. Beau nişte apă şi îmi strâng „bagajul” – buletin, telefon, căşti, încărcător. Dau să îmi iau şi folia de Euthyrox dar renunț gândindu-mă că mi-o aduce George când vine. Iau în schimb un prosop mare din coşul de rufe să nu fac vreo baltă pe bancheta Uber-ului.

În drum spre ieşire deschid uşa dormitorului şi îi spun un pic enervată lui George:
– Ce faci? Nu ieşi şi tu puțin? Eu trebuie să plec.

Ajung la uşă, mă încalț şi chem un Uber. Ajunge în 3 minute. Damn.
Îl îmbrățişez pe George şi el mă îmbrățişează înapoi.
– Eşti bine? mă întreabă.
– Da. Cred. Oricum n-am de ales. Şi vii tu dimineață. Apropo, să-mi aduci şi mie folia asta de pastile când vii, da?
– Ok.
– Hai că a ajuns Uber-ul. Trebuie să plec.
– Ok. Mai vorbim pe net. Ai grijă.
– Da.

Îl imbrățişez o ultimă dată şi ies pe uşă. Nu îmi iau cheie pentru că ştiu că nu mă întorc prea repede.

Cobor scările. În bloc intră doi tineri – el şi ea. Probabil se întorc din oraş că doar e sâmbătă seara. Eu merg să nasc. Eu şi cu prosopul ăsta.

Ies din scara blocului cu prosopul mare şi mov în mână. Deschid uşa din spate a Uber-ului, aşez prosopul pe banchetă şi mă urc peste el.
– Bună dimineața. Mi s-a rupt apa şi merg la maternitate. D-aia am prosopul. Să nu vă fac baltă pe bancheta.

Nu primesc nici un raspuns. Îmi dau seama că şoferul este un pic şocat şi clar nu se simte confortabil. Oare îşi face griji pentru banchetă? Cui naiba íi pasă? Eu merg să scot copilul ăsta din mine. Da-o naibii de banchetă.

La primul semafor mă întreabă cu o voce nesigură dacă vreau să se grăbească.
– Nu e cazul, îi spun. Momentan nu am nici un simptom în afară de ruperea membranelor. Nu mă doare nimic. Oricum primul copil şi-a luat 18 ore să apară de la ruperea apei aşa că nu mă grăbesc.
– Ah. Mai aveți unul.
– Da. Mai am.
– Doi ani şi trei luni.
– E mic.
– Da este mică.
– Fetiță?
– Da.
– Si ăsta?
– Tot fetiță.
– Să vă trăiască!
– Mulțumesc. Cea mare a rămas cu taică-su acasă. Nu avem cu cine să o lăsăm. D-aia merg singură cu Dumneavoastră la spital.
– Oricum aveți curaj să mergeți singură.
– Nu ştiu cât curaj am. Nu am de ales.

Nu ştiu de ce am simțit nevoia să îmi justific singuratatea în fața şoferului. Să nu cumva să creadă că sunt mamă singură? De parcă ar fi ceva în neregulă cu asta. Vorbesc cu el sau vorbesc ca să îmi fac curaj? Clar ca să îmi fac curaj.

– Şi eu am două fete. Cea mică are cinci luni.
– Să vă trăiască! Şi cea mare?
– Cinci ani.
– Ah. E mare față de a mea. Cred că e mai uşor. Măcar vă înțelegeți cu ea.
– Eh, da. Dar tot greu e. Cea mare vrea mereu să stea cu cea mică. Am găsit-o în pătuț peste ea. Voia să o legene pe picioare.

„Şi ce o fi rău în asta?” m-am întrebat. „De ce or vrea să protejeze copilul mic de cel mare. Ce i-o face cea mare? De ce le-o fi frică părinților ăstora?”

– Oricum e greu. Mai ales noaptea. D-aia prefer să merg să fac curse noaptea.

„Cred că e fericită maxim nevastă-ta că atunci când e greul mai greu tu o laşi singură şi faci curse” îmi zic. Apoi îmi dau seama că îl judec pe om fără să ştiu mare lucru despre el.

Mă uit pe geam. Pe lângă mine trec una după alta decorațiunile stinse de Crăciun. Au trecut sărbătorile, nu le-au mai aprins, dar n-au apucat să le strângă. Sunt doar multe planete stinse, înşirate pe fire deasupra şoselei.

Ajungem la Medicover şi maşina opreşte în dreptul intrării. Deschid uşa şi mă dau jos.

– Mulțumesc! îi zic şoferului. O noapte uşoară!
– Mersi. Naştere uşoară! îmi urează cu acelaşi ton sfios ca la începutul discuției.
– Mulțumesc! îi răspund.

Îi mulțumesc de fapt pentru că m-a ținut de vorbă. Sau pentru că mi-a răspuns. Pentru că m-a ajutat să fac față fricii şi singurătății pe care nu îmi dădeam voie să le simt. Dar care erau cu mine.

Intru pe uşa spitalului Medicover cu prosopul meu mare şi mov în mână. Paznicul se uita spre mine. La fel şi cele două femei de la recepție. „Câte femei cu prosoape în mână intrând pe uşă în toiul nopțoi or fi văzut şi oamenii ăştia?”, mă întreb.

– Bună dimineața! Am venit să nasc!, îi spun uneia dintre femeile de la recepție cu aceasi voce sigură pe ea care nu lasă să se vadă deloc frica din adânc. Îi întind buletinul zâmbind.