Mă trezesc în plânsete şi strigăte înnecate în tuse „Maaaaaaaamiiiii!!! Mau la maaaaamiiii!”. E noapte.

Parcă doar ce ațipisem după ultima trezire de felul ăsta.

Oare a făcut febra iar? Să îi mai dăm Nurofen? Când i-am dat ultima oară? Cât o fi ceasul? Oare tuşeşte de la muci? Să aprindem lumina să vedem dacă ies cu aspiratorul?

„Aaaaapăăăă!!! Mau apăăă!” se aude între două accese de tuse. George îi dă cana cu apă din care bea două guri şi se trânteşte extenuată la loc în pătuț.

Ațipesc fără să vreau între două reprize de tuse. Să tot fi trecut vreo cinci minute între ele. „Maaaaaamiiiii!!” Iar are febră.

Aprindem lumina, tragem numărul corect de mililitri de Panadol din flacon în seringă. Nu putem să îi dăm Nurofen pentru că nu au trecut cele 8 ore de la ultima administrare. O ridic în brațe explicându-i că are febră şi trebuie să bea siropul ca să se simta mai bine şi să poată dormi. „Nu maaaaaaaau!!!!” se aude plângand din brațele mele. Cuvintele stâlcite sunt înlocuite repede de un acces de tuse. „Mau apă!” reuşeşte sa îngaime prin tuse.

Las seringa cu siropul, iau cana de apă de la capul patului şi i-o dau. Ia câteva guri. „Hai mami! Hai să bem şi siropelul ăsta. O să îți treacă febra şi o să poți dormi. Ştiu că ţi-e somn, puiule. Bei siropelul, nişte apă şi te culci la loc.” Nu zice nimic. Încerc să îi bag seringa în gură. Nu se mai zbate şi bea încet siropul grețos de dulce care i se scurge în gură împins de degetul meu. Bea apoi nişte apă şi se întinde la loc în pat.

Mă aşez şi eu cu capul pe pernă. Mă gândesc la pozele de Crăciun făcute la fotograf, la cum părem acolo cea mai fericită familie. Avem o fetița foarte drăguță şi a doua va apărea cât de curând. Mă gândesc la toate pozele văzute pe Facebook. Toți zâmbesc fericiți, îşi urează unii altora numai lucruri frumoase. „Crăciun fericit!”.

Îmi zvâcneşte capul de epuizare. E a patra noapte de când copilul e bolnav şi eu nu dorm. Am nişte arsuri de la sarcină cu nişte dureri de nu credeam să poată exista. Copilul mic se zbate şi el în burtă. „Stai măi mititel şi tu. Unde te agiți aşa? Nu vezi că aici e haos deja?”.

■

Văd în minte poza frumoasă din fața şemineului cu toți trei (sau patru). Mă tot gândesc la imaginea perfectă a Crăciunului care este, de cele mai multe ori, departe de realitatea din casele noastre. Ani şi ani am fost convinsă că toți au sărbatori de iarnă liniştite, fericite, pline de zâmbete şi cadouri. Numai eu nu. Acum ştiu că nu e aşa. D-aia vă povestesc şi vouă.

■

Alte treziri în plânsete. Alte runde de mângâiat, dat apă, scos muci, dat cu spray în nas, iar mângâiat. Toate în sunet de tuse şi plânsete în ritm de „Maaaamiii!” şi „Nu maaaau!”

E 3 dimineața şi sunt trează de la 12. Bia doarme în pătuțul ei. George a adormit şi el cu greu. Mă gandesc că i-au ieşit şi lui analizele prost şi e posibil să aibă o infecțe urinară. Este epuizat şi el. Gândul este oprit brusc de un cuțit care mi se înfige în stomac şi în gât. Am luat antiacide ca pe bomboane. Nu fac nimic. Trece junghiul din stomac.

Mă învăluie un sentiment cald când îi aud cum respiră regulat. Nu pot să nu mă gândesc că nu am fost de prea multe ori mai fericită în noaptea de ajun decât sunt acum. Mă uit prin întuneric la ei şi mă gândesc că îi iubesc enorm pe amandoi şi sunt atât, atât de norocoasă că trăiesc sentimentul ăsta acum. E 3.10 dimineata în noaptea de Crăciun.

Adorm. Mă trezesc câteva minute mai târziu în plânsete. „Maaaaaamiiiiii!”

______

L.E. Bia e mai bine după o vizită la camera de gardă în ziua de Crăciun şi inceperea tratamentului primit. George se duce şi el la camera de gardă azi. Eu am băut apă cu oțet de mere până mi s-a acrit sufletul (şi arsurile). Am dormit toți trei ca nişte iepuraşi răniți azinoapte.

Un pic de linişte vă urez şi vouă!