Îmi e incomodă atingerea altora. Îmi e stranie. Sunt ca un melc care se trage repede în cochilia lui în momentul în care simțul tactil detectează că pielea i-a fost atinsă de altă piele. Îmi e străină atingerea şi îmbrățişarea. Ridic în jurul meu un zid din pietre. O piatră e formată din căşti în care răsună muzică. Să nu aud. Alta din cărți pe care le citesc în metrou. Să nu văd. Alta din ridicări din sprânceană la cel mai mic semn de apropiere al cuiva. Sunt tot timpul în alertă, iar spațiul personal de care am nevoie pentru a mă simți confortabil este destul de vast. Îmi place natura largă şi spațioasă. Fără oameni care să mă poată atinge.

Mă uit la prietena mea de mulți ani cum se îmbrățişează cu o altă prietenă. Se strâng în brațe şi zâmbesc. E gol la mine în suflet, acolo după zidul meu. Aş vrea să pot simți şi eu bucuria asta când ne întâlnim. Mi-e dragă prietena mea. Cea mai dragă prietenă. Dar mă tem deseori de ea. Să nu mă judece, să nu îmi spună că am greşit. Mi-e frică să greşesc în fața ei. Îmi pare că ea a găsit calea spre linişte şi împlinire, în timp ce eu tot bâjbâi prin întuneric. Aşa că sunt un melc cu cochilia gata să mă protejeze ori de câte ori ne întâlnim. Melcii nu se pot îmbrățişa. Adică nu cred că pot. Nu ştiu.

Mi-e drag fratele meu. Am crescut împreună şi ne-am protejat unul pe altul aşa cum am putut. Îi e greu de nişte ani. De mulți ani. Cu părinții, cu greutatea, cu serviciul, cu atacurile de panică, cu banii. Mi-e teamă de durerea lui şi nu ştiu cum să-l ajut. Îmi e ciudat să-l îmbrățişez. Atingerea lui mi se pare ceva străin. Extraterestru. Aşa că suntem doi melci cu cochilie care vorbesc despre vreme sau despre sticle cu suc de roşii. Nu ştiu să-i vorbesc. Nici să-l ascult. Folosim foarte rar şi cu oarecare sfială cuvinte ca „Te iubesc!”. Ne sună ciudat.

Mi-e drag de părinții mei. Nici lor nu ştiu să le vorbesc. Nu am ştiut niciodată. Sunt ori prea brutală în exprimare, ori fug de cuvinte şi mă refugiez în tăcere. De fiecare dată când îi vizitez îmi e din ce în ce mai evident cât au îmbătrânit. Îmi e din ce în ce mai teamă că o să-i pierd în curând. Şi eu nici măcar nu ştiu să le vorbesc. Ne pupăm timid pe ambii obraji când ne vedem. E un gest pe care l-am făcut de multe ori, dar încă îmi pare straniu. Mecanic.

Singura atingere care îmi e confortabilă e cea a soțului meu. Dar nici ea mereu. Câteodată îmi e greu să fiu acolo lângă el. Şi fug. Fac o grămadă de lucruri prin casă şi nu mă pot opri. Mă tem ca şi atingerea aia mi s-ar părea stranie. Mi-e frică să nu mă transform din nou în melc. Aşa că fug înspre zeci de lucruri de făcut. Mă mint că sunt ocupată. Că e musai să facă cineva treburile alea. Măcar aşa nu mai am timp să mă învinovățesc că nu sunt destul de puternică pentru a nu mă transforma în melc de față cu el.

Oare limacşii există pentru că tânjeau atât de mult după îmbrățişare? După intimitate? Cum or fi făcut să-şi abandoneze cochiliile? Să îmi spună şi mie cineva cum au facut! Aş vrea să ştiu cum. Să existe o rețetă clară, în paşi ce pot fi urmați.

Nu există.

Sunt un melc cu cochilie care vrea să fie om. Sau un om care nu mai vrea să fie melc?