Doar ce am termimat de citit cartea autobiografică a lui Yalom. Sunt obosită ca după o viață lungă pe care am experimentat-o. Doar am citit-o de fapt. Mi-a fost atât de intim apropiată cartea asta încât m-a consumat.
Ultimul capitol este legat de certitudinea morții care planează în fiecare întâmplare a zilei scriitorului de 85 de ani. De fapt nu, nu certitudinea, cât parfumul de uitare a tot ce înseamnă trăirile unui om. Faptul că odata cu moartea fiecăruia dintre noi dispar definitiv amintirile unor experiențe, a unor trăiri, a unor sentimente, a unor persoane. Şi odată cu dispariția amintirilor lor dispar şi toate acestea.
Oricât ştiu că este o chestie inevitabilă, tot mi se pare foarte trist. Da…ataşamentele mele față de viața asta, cum ar zice budhiştii.
Cadoul cel mai mare pe care mi l-a facut cartea asta a fost confirmarea faptului că dorința mea de a mă orienta spre a deveni psihoterapeut pare a fi alegerea corectă. Momentele în care citeam despre „Darul psihoterapiei”, despre empatie şi iubire față de cei pe care îi ajuți ca psiholog, despre sentimentul rotund de sens, despre norocul extraordinar de a fi confidentul atâtor poveşti de viață.
Am fost mereu fascinată de poveşti despre viețile oamenilor. Fiecare poveste de evoluție şi devenire, de înfruntare a dificultăților, de capitulare în fața suferințelor mi se pare cel mai minunat lucru din lume. Este reprezentarea cea mai bună a dumnezeirii pentru mine.
Şi ce frumos se leagă toate aspectele astea ale pasiunilor, ale intereselor mele, în această meserie de psihoterapeut.
Ştiu foarte puține acum despre ea. Poate văd doar părțile minunate, dar am aşa un impuls să studiez, să citesc, să învăț mai mult şi mai mult, să înțeleg. N-am simțit niciodată asta până acum. Niciodată.
Şi sunt aşa de recunoscătoare că am ajuns în punctul ăsta.
În toamnă vreau să încep facultatea de psihologie. O să fie greu şi cu copil şi cu job, dar este pentru prima dată în viața mea când simt ce trebuie să fac legat de viața profesională. Nimic nu e imposibil.