De-a lungul timului am trăit cu traumele vieții mele ascunzându-le adânc în mine şi prefăcâdu-mă că nu au existat. Doar că au existat. Şi scoteau capul sub forma unor comportamente nesănătoase, care mă răneau pe mine şi pe cei din jurul meu. Cum aceste comportamente erau, la rândul lor, un semnal de alarmă, am ales să mă prefac că nu au existat nici ele. Şi tot aşa. Un lung şir de mizerii băgate sub preş.

În urmă cu câțiva ani am început să scriu despre traumele mele. Am scris despre cum m-am simțit toată viața încercând să îmi salvez tatăl care îşi îneacă supărările în alcool. Am scris despre traumele sexuale, fizice şi psihice, pe care le-am trăit. Am făcut asta aproape compulsiv, fără să pot controla cuvintele care se înşiruiau pe ecranul laptopului. Apoi, le-am făcut publice. Le-am aruncat în lumea mare astfel încât oricine să se poată uita la rănile de pe sufletul meu.

Toată atenția mea din ultima perioadă a fost îndreptată către experiențele care m-au rănit. Încerc să le înțeleg cu mintea adultului care sunt azi, să le accept şi să mă eliberez, într-un sfârşit, de ele.

Am descoperit însă că mai există o latura a mea pe care am negat-o cu şi mai multă vehemență decât pe cea rănita. Mi-a fost adus în conştient faptul că am fost, la rândul meu, un agresor.

*

Azi dimineață am urmat rutina fiecărei zile: m-a trezit Bia, am ajutat-o să-şi dea pijamaua jos, i-am schimbat scutecul, i-am tăiat fructele pe care le mănânca afară, cu bona.

Într-un moment de linişte am deschis netul pe telefon. Am văzut că aveam un mesaj de la un fost iubit, de care mă despărțisem urât, acum 13 ani.

Prima reacție a fost de frică amestecată cu ruşine. Am lăsat telefonul din mână şi mi-am făcut de lucru prin casă. Îmi era teamă de ce imi va spune, că îmi va arunca în față că sunt rea şi falsă, că mă dau omul bun care încearcă să ajute la ridicarea societății când, de fapt, sunt la fel de murdară ca toată lumea. Ruşinea pe care am simțit-o era la fel de vie ca atunci când mă temeam că ne vom întâlni întâmplător pe stradă.

A trebuit să aştept să fiu singură ca să îmi fac curaj să citesc mesajul cu atenție.

Îmi zicea, printre altele, că m-a iertat şi că îi pare rău dacă m-a rănit inconştient. I-am răspuns sincer, că îmi pare rău, că mă bucur că mi-a scris, că eu ar fi trebuit să deschid discuția asta, cerându-i iertare. Că mi-a fost teamă că ma va trimite la dracu’.

Au trecut 13 ani de atunci. Treisprezece ani în care cineva a trăit rănit de ceva ce am făcut şi am zis eu, în care m-a urât şi m-a disprețuit. În care eu m-am prefăcut că el nu există.

M-am gândit la cum rănile mele ascunse m-au făcut să am un comportament care l-a rănit. Că e posibil ca, din rănile lui, să-i fi ranit pe alții. Şi tot aşa. Am văzut o roată de durere transmisă între oameni.

Aşa e toată lumea asta. Fiecare victimă care nu reuşeşte să îşi trateze traumele psihice devine, la rândul său, un agresor şi îi răneste pe alții. Care suferă şi rănesc, la rândul lor.

*

Stau pe banca, în Cişmigiu, şi mă bate soarele în ochi. Muzica s-a terminat, iar eu am rămas cu căştile în urechi, scriind cuvintele astea. Aud, în depărtare, muzica de la patinoar, troleele care trec pe Elisabeta şi păsările care par convinse că a venit primăvara.

Mă gândesc la oamenii pe care i-am rănit. E uşor să-i recunosc pentru că mă copleşeşte un sentiment de ruşine. Aş vrea să le spun că îmi pare rău. Mi-e teamă că încă mă urăsc, că le voi reactiva rănile dacă le vorbesc, că mă vor respinge.

E mult mai uşor să mă prefac că nu există. Doar că nu rezolv nimic aşa.

Am început psihoterapia şi lucrez la rănile mele. Va trebui să lucrez şi la rănile pe care le-am provocat altora şi pe care le regret. Încerc să opresc morişca durerii. Sper să reuşesc măcar să o diminuez.