Când am luat decizia de a avea un copil eram convinsă că vom pune bazele unei familii formate din un infant şi doi adulți.

Afirmația de mai sus este, pe de o parte adevărată, iar pe alta foarte departe de realitate.

Conform împărțirii pe vârste pe care am găsit-o într-un manual de psihologie, suntem amândoi înca la vârsta tinereții. Începând cu 35 de ani vom face trecerea către vârsta adultă. Cel puțin aşa scria în cartea aia.

Ceea ce nu îmi spusese nimeni, şi nici nu-mi imaginasem vreodată, este cât de lung şi dificil va fi procesul de adaptare la propria-mi familie. Mă gândeam că o să avem un copil pe care trebuie să-l hrănim, să-l culcăm, să-l spălăm şi educăm. Nu mă aşteptam să fie floarela ureche, dar nici vreo piatră de moară de cărat în spate. La urma urmelor oamenii făceau şi creşteau copii de când lumea, aşa că dacă ei toți au reuşit, eu de ce aş da greş?

Ce am ratat complet din imaginea pe care o construiam în aşteptarea Biancăi a fost impactul psihic şi emoțional pe care avea sa îl aibă existența ei în viața noastră. Îmi ziceam mie, cu mândrie, că eu nu voi considera acest copil ca fiind scopul meu în viață, ci voi lua apariția ei ca pe o şansă de dezvoltare personală. Erau cuvinte frumoase cu care ma amăgeam.

Realitatea e că există momente când pun totul la îndoială, când mă satur de atâta „dezvoltare personalã” de câtă am avut parte în ultimul an şi patru luni. Există momente în care vreau doar să iau o pauză, să plec, să dorm, să exist şi eu. De cele mai multe ori e imposibil.

Ce nu am luat în considerare deloc e veşnicul conflict care apare între nevoile fiecăruia dintre membrii familiei. Iar situația ideală, în care toate nevoile pot fi satisfăcute şi toată lumea e ok, apare cu raritatea unicornilor roz care aleargă pe curcubee fermecate.

Când au trecut primele patru luni din viața copilului nostru am simțit că totul începe să fie puțin mai uşor. Pe măsură ce creştea, începea să interacționeze cu noi, să ne ofere feedback şi probabilitatea de a-i înțelege nevoile creştea. Astfel mare mi-a fost mirarea când, pe la zece luni ale Biancăi, m-am trezit că plângeam seară de seară după ce rereuşeam să o culcăm. Că dimineața nu aveam nici un chef să mă dau jos din pat şi ca cel mai frumos vis al meu era cum ies pe uşa, plec spre aeroport şi mă urc în primul avion care decolează. Singurele cuvinte pe care le puteam rosti, printre lacrimi, erau „Nu mai pot!”. Totul trebuia să fie din ce în ce mai uşor. Cum de ajunsesem aici? Ce aveam de făcut pentru a ieşi?

Am găsit bonă part-time pentru Bia, o altă doamnă care să ne ajute la curățenie şi, treptat, crizele de „Nu mai pot!” s-au rărit. Am descoperit plăcerea de a mânca singură într-un restaurant, de a mă plimba în timp ce ascultam câte un podcast, de a bea o cafea în timp ce citeam câte o carte sau scriam câte un articol. Renăşteam. Eram din nou pe drumul cel bun.

Au urmat crizele de furie. O furie puternică, acaparatoare, pe care nu o mai simțisem niciodată şi pe care habar n-aveam cum să o gestionez. Principala țintă a furiei era George care era la fel de obosit fizic şi psihic ca mine. Seri de înțepaturi şi reproşuri, de frustrări neîmpărtăşite care răbufneau când îmi era lumea mai dragă.

Şi nu ştiu de ce povestesc la trecut, pentru că lucrurile astea încă se întâmplă.

„Relația de cuplu este puternic afectată de sosirea unui copil” este un understatement. Nici eu, nici el nu mai avem timp să ne ocupăm de propriile persoane aşa cum am avea nevoie. Nu mai vorbim de timpul pe care am vrea să îl dedicăm celuilalt. Şi, contrar aşteptărilor, este din ce în ce mai greu. Nevoile noastre nesatisfăcute se cronicizează şi ajungem să fim din ce în ce mai frustrați, mai obosiți psihic, mai lipsiți de răbdare şi de atenție pentru celălalt. Resursele noastre, împuținate considerabil, sunt cheltuite de Bia, a cărei nevoie de atenție şi interacțiune este încă mare.

Când reuşim seara să mai rămânem singuri şi să discutăm despre lucrurile astea, cu greu reuşim să găsim maturitatea aia de care vorbeam la început. De multe ori nu mai suntem adulți, ci doi copii care se simt atacați la orice propoziție rostită de celălalt. Comunicarea nu funcționeză atunci când sensurile cuvintelor iau, in capul receptorului, o puternică tentă de respingere sau abandon. Cu greu, adultul reuşeşte să preia conducerea şi, cu empatie față de copilul din el şi față de copilul din celălalt adult, reuşeşte să-i ajute să se înțeleagă unul pe altul.

Acum vreo două zile am avut revelația că, uneori, familia noastră este formată din trei copii care urlă, tăvălindu-se pe jos şi dând din mâini şi din picioare, în speranța, ascunsă chiar şi de ei, că vor fi văzuți, înțeleşi şi ajutați. Când se întāmplă asta e haos. Nu unul fizic, ci o furtună emoțională puternică care pare să nu aibă sfârşit.

Consider că este datoria mea de a ajuta copilul din mine să realizeze că este în siguranță şi că este iubit. Până nu voi reuşi să-l văd şi să-i înțeleg trăirile cu mintea de adult, va continua să se tăvălească pe jos, urlând. Aşa ca am început psihoterapia de vreo lună. Crizele de furie au început să se rărească vizibil. Ştiu că sunt la început şi am un drum lung în față, dar ceea ce fac, fac pentru mine. Ăsta e cel mai frumos cadou pe care îl pot oferi familiei mele.

Înțeleg acum ca prezența Biei în viețile noastre va însemna pentru noi, adulții, un proces continuu de adaptare la situații noi, pe măsură ce ea va creşte şi va ajunge în noi etape de dezvoltare. Înțeleg ca dacă vom ajunge la un echilibru în care totul pare uşor şi stabil, va fi unul de scurtă durată şi că va veni, cel mai probabil, o nouă etapă furtunoasă la care trebuie să ne adaptăm cu toții.

Suntem o familie formată din doi adulți şi un copil. Suntem şi o familie din trei copii care cresc împreună. Suntem o familie.