Kosovo sau esenţă de Balcani

Încă de când mă uitam pe Google maps, căutând ce e de văzut aproape de Skopje, Prizren mi-a sărit în ochi. Când am citit că are un monument înscris în patrimoniul Unesco (o biserică ortodoxă) şi am văzut câteva poze ale oraşului mi s-a parut şi mai interesant. Când m-am uitat la graniţe şi am văzut ca este în Kosovo a devenit de-a dreptul irezistibil.

Fac parte din generaţia care a crescut cu imagini ale războiului din Kosovo. Eram prea mică atunci ca să înţeleg ce se întâmpla, ce înseamnă etnii diferite şi independenţe. Habar n-aveam despre conflictele dintre albanezii kosovari şi sârbi, despre Armata de eliberare a Kosovo sau despre abuzurile sârbilor. Ştiam doar că pe undeva, aproape de graniţele noastre, zboară avioane americane şi este război.

La aproape 20 de ani de la conflictul armat, Kosovo este o regiune încă contestată – o ţară independentă dupa unii, o zonă plină de rebeli după alţii. În 2008 Kosovo şi-a declarat independenţa, fapt ce o face cea mai tânără ţără din zonă. Dar această independenţă a fost recunoscută doar de o parte a naţiunilor, o altă parte, care include şi România, refuzând să recunoască independenţa tinerei ţări.

 

Când spuneam că urmează să mergem în Kosovo şi să o luăm şi pe Bianca cu noi, aveam parte de clasicele „Aveţi grijă!”, „Dar de ce tocmai acolo?”, „Ăia nu se mai împuşcă între ei?”. Am citit câteva articole ale unor oameni ce călătoriseră deja acolo şi eram convinsă că vom fi în siguranţă.

Aşa că am plecat din Skopje în jurul orei 11. Aveam de condus 2 ore 30 min, plus ce mai stăteam în vamă. Nu ştiam cât de mare avea să fie fluxul de maşini care vor dori să intre in Kosovo, dar ştiam că RCA-ul pe care îl aveam nu era recunoscut, aşa că trebuia să facem o altă asigurare obligatorie pentru maşină, la intrarea în ţară. Preţul minim pentru ea – 15 Euro.

Am ajuns repede la graniţă, iar grănicerul ne-a întrebat dacă avem asigurare. I-am zis că nu avem şi că plănuiam să ne facem în vamă. Ne-a zis să oprim maşina după ce trecem şi că ghişeul pentru RCA era acolo.

Nedorind să încurce curculaţia din punctul de trecere, George a tras maşina la intrarea într-o parcare, s-a dat jos şi a plecat în căutarea asigurării. Eu am rămas cu Bia, care dormea. Mă uitam pe geam uimită de cât de repede s-a schimbat peisajul.

Parcarea eraun loc mare şi plin de praf unde nu mai era nici o maşină. Pe drumul dinspre graniţă circulau multe maşini vechi şi camioane. Un pui de căţel singur, slab şi jigărit mirosea un ambalaj, în căutare de mâncare. Îmi imaginam cum maşina noastră ieşea în evidenţă, ca un cufăr cu bogăţii, în tot acest peisaj prăfos.

Câţiva metri mai în faţă era un grup de patru băieţi. Cel mai mare să fi avut 12-13 ani, iar cei mici în jur de 5-6. I-am văzut alergând spre maşină, în timp ce aveau în mâini nişte sticle. Eu stăteam în spate, iar Bia dormea în scoica ce era prinsă de scaunul din dreapta-faţă. Când au ajuns în dreptul maşinii şi-au lipit nasurile de geamul din spate, încercând să vadă înăuntru.

Le-am zâmbit şi le-am făcut semn să nu facă gălăgie, arătându-le spre Bianca. S-au uitat după degetul meu şi au început să zâmbească, dându-şi coate, când au văzut-o. Ba chiar au dat şi un tur de maşină ca să o vadă mai de aproape. Apoi şi-au adus aminte de ce veniseră şi au început să fluture o casoletă cu zmeură şi câteva sticle cu apă. Erau acolo să le vândă. Nu am cumpărat nimic de la ei pentru că nu aveam deloc mărunţi şi pentru că mă temeam să nu o trezesc pe Bia dacă deschideam uşa maşinii. Mi-a venit în minte imaginea copiilor ce încercau să îţi vândă diverse brăţări printre ruiele templelor din Cambodgia. M-am înfuriat pe lumea care permite ca nişte copii să fie trimişi să vândă diverse pentru a face un ban în plus. Apoi mi-am adus aminte că lumea în care trăim nu este doar roz şi frumoasă şi că trebuie să acceptăm şi părţile astea urâte ale ei. Cât timp îmi treceau toate astea prin minte, copii de afară râdeau şi se hârjoneau. S-a prins că nu voi cumpăra nimic de la ei şi nu au insistat. Au plecat, jucându-se, în căutarea altor potenţiali clienţi.

Tocmai când plecau a venit şi George. S-a urcat în maşină iar eu i-am povestit, în şoaptă, că mi-am făcut deja prieteni. Copiii respectivi, deşi sărăcăcios îmbrăcaţi, mi-au umplut sufletul de zâmbet.

Am plecat din vamă, bazându-ne pe harta pe care o aveam încărcată în Google maps şi pe navigaţia de pe Hero (o apicaţie care merge şi fără internet). Urma să stăm o singura noapte în Kosovo, aşa că nu ne-am mai interesat de SIM. Am urmat drumul îngust, aglomerat şi plin de praf şi noroi care pleca dinspre graniţa cu Macedonia. Am văzut o mulţime de camioane care cărau materiale de construcţii, şi, după câtiva kilometri, aveam să aflăm de unde tot noroiul de pe stradă. În munţii din partea stângă a drumului puteam vedea cum se lucra la o autostradă. Erau o mulţime de viaducte, de tuneluri, de maşinării care montau plăcile de susţinere ale autostrăzii suspendate pe piloni. Am văzut mii de oameni care lucrau în diverse puncte ale autostrăzii, sute de utilaje şi un dute-vino de stup de albine. Oamenii ăştia chiar lucrau la autostradă!

Am ajuns la o intersecţie unde Google maps ne zicea să ieşim de pe drumul pe care ne aflam şi să facem stânga. Un indicator ne arăta că Prizrenul e în faţă. Acelaşi lucru îl zicea şi navigaţia de pe Hero. Am trecut de indicator, ne-am oprit, ne-am gândit ce să facem şi am ales să mergem după Google maps. Am întors şi am ajuns pe un drum ca de ţară, plin de gropi, băltoace şi noroi.

Pentru ca Hero-ul ne tot zicea să ne întoarcem, George a oprit maşina ca să îi intrebe pe nişte oameni dacă e bun drumul ăla spre Prizren. Nu prea s-au înţeles, aşa că s-a întors la fel de nelămurit pe cât plecase. Am mers mai departe şi deja harta nu se mai actualiza. Am ajuns pe o porţiune de drum unde doar o bandă era practicabilă, cealaltă fiind ori plină de gropi, ori cu niste deluşoare de ciment care riscau să îţi rupă maşina în două. Totul era făcut şi mai palpitant de camioanele pline cu piatră care goneau pe contrasens şi pe care le-am evitat cu greu în câteva curbe.

Încet drumul a devenit mai bun iar noi ne-am găsit într-un peisaj de munte. Nu era nimic altceva decât pădure şi şosea. În spatele nostru mergea, de ceva timp, un VW Bora negru în care erau patru bărbaţi. „O să fim jefuiţi!” tot zicea George, mai în glumă, mai în serios. Deşi ăla era singurul drum pe care puteam merge, el tot nu era convins că mergem în direcţia corectă. Ar fi vrut să mai întrebe, dar nu avea pe cine. Iar maşina care mergea de ceva timp după noi nu părea să îi dea încredere.

Am văzut într-o parcare pe cineva care vindea zmeură. Multă zmeură, aşezată frumos în lădiţe. I-am zis lui George că aş mânca un pic de zmeură, dar n-a oprit pentru ca nu voia „să fim jefuiţi”.

După vreo oră de mers, a găsit o benzinărie şi a oprit. VW Bora şi-a continuat drumul. L-a întrebat pe un anjagat dacă acela era drumul spre Prizren şi i-a confirmat că mai avem vreo jumătate de oră până acolo. Am fost la baie, am băut câte o Cola şi ne-am întins spatele, în timp ce Bia a testat, în patru labe, petecul de iarbă pe care stăteam.

Cu Cola în stomac şi încrederea în suflet, am plecat din nou la drum. După o serie de serpentine foarte strânse, am intrat în oraş. Pusesem pe Google Maps hotelul la care aveam rezervare, doar ca străzile pe care ne punea să intrăm erau blocate. Aşa că am ajuns să ne învârtim pentru încă 30 de minute pe străduţele înguste, cu trafic bară la bară, pentru a ajunge la hotel. În timpul ăsta Bia înceuse să plângă iar mie îmi era rău. Îmi tot fusese greaţă toată ziua, motiv pentru care nu mâncasem nimic. Acum, pe lângă greaţă, mă durea şi capul. Bia zbiera din toţi rărunchii, George intra pe sens interzis (după ce dădusem deja vreo trei ture printr-un trafic mai oribil decât cel din Bucureşti), iar noi nu mai ajungeam odata la hotelul ăla nenorocit.

Dar am ajuns până la urmă, ne-am dat jos şi un tip a venit repede să ne încaseze banii pe parcare (2 euro/oră). A plecat dezumflat când i-am spus că stăm la hotel pentru că aveam parcarea gratuită. Ne-am cazat la singurul hotel de 5* la care am stat vreodată. Camera era mare, cu mobilă de lemn masiv. Era linişte, răcoare şi patul era imens. Era foarte ok pentru cei 50 de euro pe care îi plătisem pentru ea. Aveam să aflăm ca hotelul este o investiţie germană şi că sunt mulţi turişti germani care vin în Kosovo.

Am intrat în baie să fac un duş ca să îmi revin un pic după drum. Mi-a luat câteva mminute ca să reuşesc să deschid apa şi să o potrivesc. Mult prea multe mânere şi butoane de rotit. Am zâmbit amar când am văzut că partea din spate a calorifeului pe care atârnasem prosopul avea un strat de praf generos. Probabil nu fusese şters niciodată de când fusese construit hotelul. Cinci stele, dar stele de Kosovo!

Am mai ciugulit puţin dintr-un covrig (pentru că tot îmi era graţă), i-am dat Biancăi să mănânce şi am plecat să ne plimbăm prin oraş. Centrul în care stăteam, era foarte bine aranjat, cu străduţe pietruite, pietonale, cu multe terase la care erau o mulţime de oameni. Răsunau de peste tot muzică şi râsete.

Picture perfect

Am cumpărat un porumb copt de la un bătrânel cu 1 euro şi l-am primit învelit într-o bucată de ziar. Apropo, moneda oficială în Kosovo este Euro.

Vedere de lângă bătrânelul cu porumb copt

Am văzut câteva maşini din care răsuna muzica. Când ne-am uitat spre ele, pe una din trape era ieşit un băiat de vreo 10 ani, îmbrăcat în sultan. Avea şi o sabie pe care o tot flutura ândru, pe ritmurile orientale care bubuiau din boxe. Am bănuit că era o nuntă. Ciudate obiceiuri mai au şi albanezii ăştia.

Party!!!

Am mers spre biserica Zoja e Levishes, cea care este înscrisă în patrimoniul Unesco. Era închisă şi nu am văzut nimic, în afară de un zid exterior. Pe drum însă am trecut râul Bistrica şi am ajuns, din nou, în partea mai nouă a oraşului. Traficul în care fusesem blocaţi mai devreme se mai potolise. Am stat pe o bancă intr-o piaţă centrală unde un grup de femei se strânseseră, cu copiii din dotare, şi povesteau ceva, probabil foarte interesant, având în vedere volumul ridicat al vocilor. Copiii lor se tot jucau pe lângă fântâna centrală, fără apă, dar plină de gunoaie.

Ne-am întors spre hotel să luăm căruciorul şi să urcăm la fortăreaţă. Eram obosiţi şi nu aveam nici un chef să o mai ducem pe Bia până acolo folosind sistemul de purtare. Nici cu căruciorul nu a fost prea uşor pentru ca drumul avea unele porţiuni unde era pietruit şi altele unde era direct de pământ. Am împins căruciorul la deal cu rândul, iar pe pantele abrupte George a luat-o pe Bia în braţe, în timp ce eu târam căruciorul.

Greu la deal

Am intrat în cetate rupţi de oboseală. Am stat pe ziduri şi am făcut câteva poze chiar daca soarele bătea din faţă. Probabil că dimineaţa se vedea şi mai frumos pentru că soarele ar fi luminat oraşul, dar nu aveam să îl admirăm pentru că eu clar nu mai plănuiam să urc dealul ăla din nou.

Un pic de odihnă

 

Vedere de la fortăreaţă

La coborârea ne-am oprit la masă la una din terasele aglomerate din centru. Eu nu am îndrăznit să comand mai mult de o salată, dar am mai ciugulit câte ceva şi de la George. Cum a fost, din nou, singura masă reală a zilei, iar ne-am trezit cu masa plină de farfurii. Nota de plată după ospăţ – 10 euro.

Mâncareeee!

Ne-am întors la hotel unde bubuia, din nou, muzica pe care o tot auzisem pe parcursul zilei. Singurele momente de linişte fuseseră câteva minute înainte şi după chemarea la rugăciune care răsuna de la o moschee din apropiere. Băiatul de la recepţie era afară, fumând o ţigară. Părea plctisit mai ales că în afară de noi şi încă vreo două cupluri, hotelul era gol. Ne-a asigurat ca muzica de la „club” se va opri la 23.00.

Nu ştiu când am adormit, dar nu am mişcat nici unul în noaptea aia. Ne aştepta o nouă zi pe drum, înapoi în Macedonia. Următoarea oprire era în Ohrid.

2 gânduri despre &8222;Kosovo sau esenţă de Balcani&8221;

    1. Mai am niste povesti din calatoria aia. Ohrid-ul este un loc tare frumos in care m-as intoarce cu placere. Doar ca a trecut atat de mult timp incat nu mi-am mai gasit entuziasmul de a povesti cum a fost atunci. Poate voi continua povestile, daca voi simti ca trebuie sa fac asta. Sau voi povesti noi calatorii. Voi vedea. Oricum ma bucur ca ti-a placut 😉

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns la Cami Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.