Eram în Skopje de o oră. Am ieşit pe seară să ne plimbăm puţin, să schimbăm nişte bani şi să mâncăm. De la cazare am mers 50 de metri şi ne-am trezit într-o piaţă ciudată, plină ochi de statui supradimensionate, marmură, poduri grandioase, corăbii şi multe tipuri de corpuri de iluminat stradal.

Primul ne-a întâmpinat un Alexandru Macedon imens, pe un cal uriaş, ridicat pe picioarele din spate. Probabil calul se speriase de un OZN care încearca să îl răpească. Altfel nu îmi explic „farfuria” care avea sub ea o mulţime impresionantă de leduri colorate.

 

 

Am trecut un pod mare, placat cu marmură şi cu gunoaie, apoi am putut admira, în voie, cele două corăbii uriaşe care nu aveau nimic in comun cu firicelul de apă murdară care era râul Vardar.

Dept în faţă ne-a întampinat fântâna dedicată mamei. Era la fel de supradimensionată ca şi celelalte, doar că era făcută din alt material, iar stratul de gunoaie care înconjura pământul ce a scăpat neacoperit de marmură era mai gros. Poate datorită căldurii materne se aciuaseră lângă fântână şi vreo patru maidanezi care dormitau leneşi.

 

Am găsim un bancomat, am scos bani şi am urcat nişte scări pentru a intra in oraşul vechi. Ne-am aşezat la terasa Destan unde am mâncat nişte fasole, pită, shopska salad (care avea să ne urmărească toate mesele din Macedonia) şi nelipsiţii kebapi macedoneni (nişte mici un pic mai lunguieţi) cu cartofi prăjiţi. Am stins totul cu ayran şi, la sfârşit, am mai îndesat şi o bucată de prăjitură trileche (care avea să devină preferata mea).

 

După ce am mâncat cât pentru toată ziua, ne-am întors la cazare pentru a încerca să ne odihnim.

Poate de la oboseală, sau de la aspectul urât, plin de kitsch şi gunoaie al oraşului, starea pe care o aveam nu era cea mai roz. Eram acum convinsă că impresia cum că citisem undeva despre Skopje ca fiind un oraş frumos era una greşită. Ca să confirmăm asta, am citit acest articol de pe NY Times care descrie foarte bine cum s-a ajuns la asemenea hidoşenie de oraş. Dacă aş fi citit înainte articolul, cel mai probabil nu am mai fi ajuns în capitala Macedoniei. Dar nu l-am citit, aşa că urma să ne mai petrecem nişte timp în centrul kitsch-ului.

A doua zi ne-am trezit şi afară turna cu găleata. Am mâncat ceva, ne-am mai făcut de lucru, dar ploaia nu părea că are de gând să se oprească. Aşa că am luat umbrela şi pe Bia şi am plecat la Mall să ne luăm sim de Macedonia.

Am rezolvat totul rapid la un Vodafone, timp în care Bianca a profitat de ocazie să meargă în patru labe prin tot magazinul şi să le şteargă oamenilor podeaua. Cât timp încă aşteptam cartela, a intrat un domn în vârstă care s-a uitat la noi şi ne-a întrebat, într-o română stâlcită, de unde suntem. Am aflat că mama domnului era româncă, plecată din ţară pe vremea lui Ceauşescu, că domnul încă mai are rude în ţară pe care le vizitează şi că România e foarte-foarte frumoasă.

Cu semnal macedonean în telefon aveam parcă mai multă încredere că ne vom descurca în excursiile planificate. Am schimbat şi bani, aşa că ne vedeam cu toate treburile organizatorice rezolvate.

Am mers la food-cortul din mall unde am găsit o nouă gamă de mâncăruri necunoscute. Am ales o supă de linte şi nişte combinaţii de carne cu legume şi orez.

După-amiază ploaia s-a oprit, aşa că am ieşit să investigăm, în detaliu, oraşul hidos. Ne-am mai plimbat prin alte pieţe pline de marmură şi statui gigantice, fără pic de umbră, vegetaţie sau oameni.

Singura parte vie a oraşului a fost bazarul unde era tare aglomerat. Se vindea şi se cumpăra orice, se plimba şi se bea ceai, iar pe acelaşi drum noroios se înghesuiau oameni, maşini şi biciclete.

 

Am urcat dealul pentru a ajunge la cetatea din Skopje. Aici era parcă singurul loc liniştit din tot oraşul. Nu prea erau vizitatori, iar cetatea era plină de vegetaţie, singura pe care am văzut-o până atunci în oraş (in afară de câţiva copaci de pe marginea drumului). Am stat pe ziduri, ne-am plimbat, am făcut poze.

Cetatea, din păcate, nu este una circulară. După ce mergi pe trei laturi, te întâlneşti cu un mare gard de fier şi te vezi nevoit să te întorci.

A treia zi urma să facem o plimbare până la Canionul Matka, aşa că, în afară de o ultimă plimbare prin alte zone ale oraşului, nu am mai făcut mare lucru. 

 

Skopje este un oraş urât. Un kitch oribil în centru, încă în construcţie, înconjurat de blocuri comuniste.

Singura parte uniformă, din punct de vedere arhitectural, este oraşul vechi, cu cele câteva străduţe ale lui, care este plin de magazine unde se vinde aur, cămăsi şi suveniruri.

 

Oamenii nu mi s-au părut nici excesiv de prietenoşi, dar nici răutacioşi. Le eram vag indiferenţi, chiar dacă eram nişte ciudaţi care umblau cu copilul în sistem de purtare şi făceau poze peste tot.

 

Nu plănuiesc să mai revin prea curând prin Skopje. Am fost, am văzut, nu mi-a plăcut. Recomand însă locul, pentru a trăi o experienţă inedită, pe care cred că e greu să o găsiţi în altă parte.