Lungul drum spre Skopje

Când am gândit itinerariul pentru excursia cu maşina, am inclus şi Skopje pentru că îmi aminteam că citisem undeva că este un oraş reconstruit frumos. Impresia asta era atât de puternică încât nu m-am mai deranjat să şi verific informaţia.

Mare avea să îmi fie mirarea când aveam să ne facem prima plimbare prin oraş. Dar până atunci, să vă povestesc cum a fost drumul până acolo.

Cum distanţa dintre Sofia şi Skopje putea fi făcută în doar trei ore şi jumătate, nu ne-am grăbit să plecăm prea devreme. Era duminică, eram obosiţi deja după ziua ce trecuse, aşa că am luat-o încet. Am fost în oraş să luăm micul dejun, am băut liniştiţi câte un capuccino şi am plecat pe la 11.

Drumul până la graniţă a fost destul de anost prin Bulgaria, constând în aceaşi pustietate caracteristică ţării vecine. Cu cât ne-am apropiat de Macedonia, cu atât drumul a început să urce, aşa că ne-am găsit brusc într-o zonă muntoasă. Frontiera am trecut-o repede, dar aveam să întelegem că duminica nu prea e deschis nimic în această ţară.

Plănisem să schimbăm bani şi să ne cumpărăm un sim macedonean din vamă, pentru a nimeri drumul mai uşor. Totul era însă dezolant, invadat de viespi şi închis. Totul în afară de un restaurant/ bodegă/ local cu păcănele, unde am aflat ca trebuie să mergem „in the city” dar nu se ştie dacă vom găsi nici acolo „because everything closed on Sunday”.

Cât l-am aşteptat pe George să folosească WC-ul bodegii (pe care eu n-am avut curaj să îl încerc) o fată, care lucra probabil la unicul local al vămii, tot vorbea cu Bianca, care era la mine în braţe. Deşi nu înţelegeam nici o iotă, am recunoscut în tonul ei aceaşi duioşie pe care o auzi la oamenii care se adresează unui copil mic. Până să mă dezmeticesc, Bia era la ea în braţe şi vorbeau una cu alta, fiecare pe limba ei.

Am plecat din vamă zambindu-i fetei, fără să ştim încotro mergem, unde este „the city” şi cum vom ajunge în Skopje. Am urmat singurul drum sinuos care pleca de acolo. Mă uitasem cu o seară înainte pe Google maps şi ştiam că nu este nici o localitate aproape de vamă, doar păduri întinse. Marginea drumului era înţesată de parcări pline de bine-cunoscutele gunoaie şi şerveţele ale WC-urilor în natură, creând o imagine mult diferită faţă de pustiul curat al Bulgariei. În lipsa unei toalete decente, a pespectivelor găsirii unui oraş prea repede, m-am văzut nevoită să folosesc, ca mulţi înaintea mea, natura pe post de WC.

Am ajuns în Pashina Vodenica, folosind drumul A2, care contrar numelui, nu are nimic de-a face cu o autostradă, ci este un drum îngust, cu asfaltul plin de petice. Am oprit la o benzinărie prăpadită unde am dat peste un angajat care vorbea o engleză neaşteptat de inteligibilă. Avea doar cartele de reîncărcare, nu şi sim-uri cu număr. Am aflat de la el că în oraş este „big holiday” şi că nu vom găsi nici un exchange deschis. Că exista ATM în centru, că avem de plătit doua toll-uri până în Skope, echivalentul a 2 euro, şi că putem găsi sim-urile pe care le căută la „big gas station”.

Am plecat, mulţumindu-i pentru indicaţiile preţioase. Am găsit un ATM de unde George a scos, din emoţia neprevăzutului, echivalentul a 5 euro (în loc de 50 cât voiam). Tot oraşul era plin de oameni care mergeau voioşi în toate părţile. Muzica răsuna din terase şi din maşini. Aproape că am fi vrut să ne dăm jos din maşină, să căutăm ceva de mâncare şi să stăm de vorbă cu ei. Doar că eram pe drum deja de vreo trei ore, Bianca devenea din ce în ce mai recalcitrantă, trebuia să ajungem în Skopje şi habar n-aveam cum o să facem asta. După ce am mai căutat sim-uri fără succes în alte două locuri, am hotărât să plecăm spre capitală. Aveam destui dinari cât să plătim toll-urile, avem traseul încă configurat pe google maps şi urma să mai dăm drumul la internet, din când in când, pentru actualizare.

După un drum lung printr-o pustietate frumoasă am intrat pe o autostradă adevărată care ne-a dus până în Skopje. Pe langă noi au trecut, gonind, câteva maşini de România, aşa că ne-au mai venit inimile la loc.

Rezervasem un apartament în centru oraşului şi am început să am ceva dubii când GPS-ul spunea că mai avem 6 minute până la destinaţie, în condiţiile în care d-abia intrasem în oraş.

După şase ore pe drum am oprit maşina într-o parcare cu plată din centru, am luat copilul şi câteva bagaje şi am plecat spre cazare, care era într-o zonă închisă traficului. Ne-am întalnit cu gazda noastră care ne-a condus până în apartamentul unde aveam să stăm următoarele trei nopţi.

Intrarea în bloc se făcea printr-o curte interioară, iar scara în sine era destul de sinistră. Îmi imaginez că aşa arăta o scară de bloc de la o periferie a Mizilului, la începutul anilor 90. Dacă aşa arată o cazare la 50m de piaţa centrală, tare mă temeam de cum vor arăta cele trei zile pe care urma să ni le petrecem aici. Apartamentul, din fericire, arăta mult mai bine decât scara, iar Nikola, gazda noastră, s-a dovedit a fi un tip super amabil, cu o engleză impecabilă, care ne-a dat multe informaţii utile legate de locuri cu parcarea gratuită.

George a plecat să mute maşina într-un loc mai aproape de casă şi a adus restul bagajelor, în timp ce eu i-am dat Biancăi să mănânce. Era 6 seara. Eram pe drum de o eternitate, nemâncaţi, obosiţi şi fără nici un chef de a desoperi acest nou oraş.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.