Ultima zi completă in Elveţia am petrecut-o in Zurich, de data asta doar noi trei.

Am plănuit să plecăm din orăşelul unde stau prietenii noştri, cu trenul, spre gara centrală din Zurich. Pentru că aveam mai mult timp la dispoziţie, am plecat pe jos spre gară. Am putut admira astfel zona rezidenţială. Multe case, grădini foarte bine intreţinute şi foarte multă linişte. Copleşitor de multă linişte pentru cineva care este obişnuit cu un cor de claxoane, trafic, muzică, bormaşini şi multe alte surse de zgomot bucureştean.

A venit trenul şi, cu ocazia asta, prima călătorie a Biancăi cu acest mijloc de transport. Drumul a fost scurt, iar ea ieşise pe uşă cu una din jucariile lui Ali, aşa că a avut ce sa o ţină ocupată. In douăzeci de minute eram în Zurich.

Nu am avut nici un plan în plimbarea noastră. De la gară am mers pe malul râului Limmat, pana am ajuns pe maul lacului Zurich. Am avut norocul, sau nenorocul, de a prinde o zi tare însorită şi călduroasă. Aşa că o bună parte din timp ne-am petrecut-o scurgându-ne pe lângă diverse ziduri, în căutarea unor zone cu umbră.

Într-o piaţă totul era fucsia. În combinaţie cu soarele puternic era greu suportabil de retina-mi obosită.

Centrul oraşului este foarte drăguţ şi, la fel ca tot ce am văzut în Elveţia, foarte bine întreţinut.

Am văzut foarte mulţi proaspeţi părinţi care îşi plimbau copiii în cărucioare. Bianca nu stătuse niciodată în cărucior mai mult de cinci minte fără să înceapă să plângă. Aşa că peste tot mergeam cu un sistem de purtare. Era foarte practic, doar ca spatele meu avea de suferit. De la căldură şi de la frichinitul continuu al Biancăi părea că toţi părinţii care treceau pe lângă noi aveau cei mai liniştiţi şi ascultători copii. Numai noi ne chinuiam câteodată să înaintăm câtiva metri fără miauneli. Bineînţeles că era doar o iluzie. Fiecare părinte are momente când se gandeşte că face ceva greşit, că toţi ceilalţi copii sunt cuminţi şi dorm toată noaptea, numai al lui nu. E doar o amăgire.

Am ajuns la lac obosiţi. Ne-am uitat la lebedele care stăteau, şi aici, să fie admirate şi hrănite.

Am mai mers un pic apoi, în căutare de mâncare. Nu prea am găsit mare lucru, aşa că am ajuns sa mâncăm nişte cârnaţi (bunicei şi scumpi) la o terasă pe malul lacului. Binaca a ronţăit un măr, masa noastră nefiind pe gustul ei.

Am găsit o bancă, la umbră pe care am stat puţin. Duse erau zilele când puteai să stai pe bancă şi să te odihneşti. Copilul s-a frichinuit ba la mine în braţe, ba la George. După care s-a plictisit de stat pe bancă, aşa ca am ajuns din nou pe malul lacului. Noroc cu o lebadă care ne-a oferit câteva minute de linişte.

Am decis că şi noi şi Bia suntem destul de obosiţi aşa ca era un moment bun pentru a încheia plimbarea şi a ne intoarce acasă. Pe drum am intrat într-un magazin de jucării, ca doar era 1 iunie.

După amiază am ajuns înapoi la liniştea din cartierul rezidenţial al prietenilor noştri. După câteva ore bune de umblat, atmosfera de aici ni s-a părut absolut minunată. Atât de grozavă încât Bianca a pierdut lupta cu somnul până am ajuns în vârful dealului unde stau ei.