“Ca mai toate femeile crescute in familii in care iubirea lipsise cu desavarsire si violenta abundase, Alexa nu-si dorea sa se casatoreasca. Isi facea chiar un titlu de glorie din asta, ca nu viseaza nunta, rochii albe de mireasa si un print, ca toate fetele, desi, in secret, tanjea grozav dupa o familie, asta chiar daca habar nu avea ce insemna asta.”

Petronela Rotar, Orbi

24 Noiembrie, 2017

Cinci minute dupa ce am citit randurile astea din cartea Petronelei, ma plimb usor prin casa cu Bianca in brate, fetita mea de 8 saptamani,  si plang de mama focului. Plang pentru ca am inteles de ce nu voiam sa ma marit. Si nu, nu e pentru ca sunt eu altfel decat restul lumii, nu e pentru ca vad dincolo de chestiile inutile si materiale, nu e pentru ca sunt mai inteleapta. Nu e nici macar pentru ca nu vreau sa imi pierd timpul aiurea pe la cozi ca sa imi schimb actele. Toate astea sunt niste scuze in spatele carora ma ascund de ani de zile. Motivul real pentru care nu am vrut sa aud de casatorie este pentru ca mi-e frica.

Mi-e frica de incremenesc pentru ca ideea de casatorie trezeste in mine toate senzatiile oribile pe care le-am indesat adanc, de cand eram copil. Senzatia aia cand tata se uita prin mine desfigurat de alcool, cand zbiera la mama cu ochii injectati de ura  “Da-mi cheile de la masina, ca te omor!”, cand mama plangea si ii zicea “Nu ti le dau, Emile, ca iar te duci sa bei. Tu nu vezi in ce hal esti? Haide nu mai bea, macar sarbatorile astea sa fie linistite, macar zilele astea sa fim si noi ca o familie normala!”

O familie normala – ce o fi asta? N-am stiut niciodata. Ce am stiut mereu e ca noi nu eram una, asa ca mintea mea a refuzat sa mai aiba de-a face cu vreo familie. I-a ajuns aia anormala in care a crescut, asa ca a refuzat sa riste si a creat scuzele de mai sus pentru a-mi taia cheful de maritis.

Bianca a adormit pe umarul meu in timp ce o plimb prin casa si plang cu sughituri pentru ca imi dau voie sa simt, din nou, toata groaza momentelor din copilarie si adolescenta. “Ce prostie. Deci d-aia nici nu voiam sa aud de casatorie” imi zic. Dar asta este din nou mintea care vrea sa ma distraga de la durere. Ii zic sa taca si ma intorc in mijlocul norului negru de care imi este atat de frica. Lacrimile se intorc din nou si imi curg siroaie pe fata.

♦

1 August 2018

De mai bine de trei ani a venit langa mine cel mai cald si bun barbat pe care l-am cunoscut vreodata – George. A fost langa mine cand am ras si m-a luat in brate cand am plans. A lasat totul balta si a venit cu mine in Asia fara sa stie cand, sau daca, ne intoarcem. Este tatal Biancai si i-au dat lacrimile cand i-a auzit primul planset si i-a vazut fetisoara; ar fi plans de-a binelea daca nu ar fi fost vreo cinci femei in sala de nasteri. A fost cel mai mare ajutor in astea aproape 10 luni de viata a Biancai, a fost rabdator si a fost mereu langa noi. Este curajos si cel mai optimist om pe care il cunosc. Este vesel si stie cum sa-i inveseleasca pe cei de langa el. Nu am ras in viata mea atat de mult cat am ras alaturi de el. Este frumos ca o zi de primavera cu ochii verzi. Este barbatul langa care vreau sa traiesc toata viata.

Si cu toate astea nu suntem casatoriti si, mult timp, nici nu am avut vreun plan in sensul asta. Am inteles la un moment dat ca asta se intampla pentru ca mi-e frica.

Iubitule, mi-e frica de mor cand ma gandesc sa ma casatoresc cu tine. Toate senzatiile negre imi dau tarcoale si ma paralizeaza. Dar stii ce s-a intamplat? Frica s-a transformat in frica d-aia buna, ca atunci cand stii ca ti-e teama de un lucru mare, important, care te va ajuta sa cresti. Ca atunci cand te-ai gandit prima data sa-ti dai demisia si sa pleci de nebun in Asia cu mine.  Ca atunci cand am vorbit emotionati despre un copil al nostru sau atunci cand am plecat spre spital pentru nasterea Biancai. Mi-e frica dragul meu si, cu toate astea d-abia astept ziua de sfarsit de septembrie cand ne vom casatori.

D-abia astept sa fim toti trei o familie plictisitor de normala.