Nu renunt!

The day we give in is the day we die!

Bucharest, Romania, Sunday night, November 8, 2015. (Photo by Artur Widak/NurPhoto)

Simt furnicaturi pe toata pielea cand citesc cuvintele astea. Asa a inceput totul pentru mine. Cu oroarea din Colectiv. A fost prima scanteie de indignare si furie care m-a aprins. Aflam de oameni pe care ii cunosc ca erau in spital, cu arsuri. Prieteni de-ai prietenilor mergeau din spital in spital, incercand sa afle ce s-a intamplat cu cei dragi. Altii se pregateau de inmormantare. Tin nimte ca ma intrebam, in stare de soc, cum a fost posibil asa ceva.

Apoi au inceput sa iasa la suprafata cauzele. Ignoranta si coruptia autoritatilor au permis ca unii sa moara iar cei care au supravietuit sa treaca prin calvarul vietii lor. A urmat trauma fiecaruia din spitalele romanesti unde „avem de toate si nu avem nevoie de nimic”.

Eram absolut furioasa. Am iesit in strada si am cerut demisia guvernului. Aia a fost clipa cand mi-a fost foarte clar ca ceva trebuie sa se schimbe in societate. Ajunge!

Apoi a venit guvernarea tehnocrata si a fost liniste. Un an in care, daca ii urmareai pe facebook pe unii dintre ei, aflai ce fac pentru a incerca sa schimbe lucrurile in bine. Aflai de lupta lui Vlad Voiculescu cu sistemul medical aranjat in jurul reptilelor din facultati, de munca lui Drula pentru a desteleni situatia diverselor tronsoane de autostrada, de incercarea lui Ciolos de a uni societatea spre un tel comun prin exercitiul „Cumintenia Pamantului”. Parea ca lucrurile se aseazau firesc, pe calea cea buna.

Alegeri. PSD. OUG 13. Frig. Ne-am unit. Proteste. Nesimtire. Va vedem. Alte proteste. Domnul parlamentar „Mitralera”. Un pic de liniste. Schimbari coduri penale. Proteste. Oboseala. Vot in camera deputatilor. Dezamagire si deznadejde.

Cam asa am vazut eu ultimii aproape doi ani. In timpul asta am ramas insarcinata, am nascut-o si crescut-o pe Bianca, m-am adaptat la o viata complet noua. Toata incercarea asta frumoasa si grea de a avea un copil mic s-a petrecut pe fondul unei societati tulburate.

Odata ce ai un copil, iti creste brusc simtul civic. Sau poate nu se intampla pentru toata lumea asta, dar la mine s-a intamplat. Brusc ma macina toate mizeriile care se intampla zilnic si faptul ca niste scursuri ale societatii sunt in functii de conducere si isi bat joc de noi.

Pana sa vina Bianca ma uitam oarecum detasata la ce se intampla in politica. Era o cocina unde se tavaleau porcii, pe care o evitam cum puteam  mai bine. Eram impacata cu gandul ca oricum nu avem un prea mare control asupra vietii noastre, ci doar iluzia de control. Stiam ca pot muri in orice clipa si incercam sa stau cat mai mult timp in prezent. Teoretic, toate astea nu ar trebui sa se schimbe cand ai un copil. Atat tu, cat si copilul respectiv puteti muri in orice clipa, sau va puteti imbolnavi. Sunt foarte putine lucrurile pe care le putem controla cu adevarat, dar pentru linistea noastra mentala, traim zilnic cu iluzia ca putem mai multe.

Ei bine, chiar cred ca putem mai multe. Cred ca daca nu ne implicam, nu vom reusi nimic. Da, nu o sa schimb eu lumea de una singura. Oricat mi-ar placea, nu am puterea asta. Dar voi face tot posibilul sa ii ajut pe cei de langa mine pentru ca lumea lor este si lumea mea.

Stiti sentimentul ala cand mergeti in un oras din Europa de Vest si va mirati cum toata lumea e zambitoare pe strada? Faceti un exercitiu de prezenta si uitati-va la fetele celor pe langa care treceti in drumul spre serviciu. Cati dintre ei sunt prezenti? Cati zambesc? Cati sunt relaxati si increzatori?

Ma indoiesc ca vor fi prea multi. Intr-o tara in care seful partidului de la conducere fura de la copiii saraci iar parlamentarii, alesii poporului, considera ca asta este ok, nu ai cum sa fii increzator. Intr-o tara in care trebuie sa te chinui cu cozi, telefoane, cunostinte, dosare cu sina, pentru a obtine orice – inscrierea in Registrul National al Donatorilor de Organe, niste formulare pentru medici, schimbarea de acte – nu ai cum sa fii relaxat.

Toti fugim agitati in toate partile, ne grabim, ne clacsonam, ne injuram, nu mai avem loc unii de altii pe strazi si pe trotuare. Ne asfixiem incet, catarandu-ne, om peste om, pentru a ajunge sa obtinem ceva ce intr-o societate vestica se obtine din doua click-uri.

Suntem condusi de incapabili, de analfabeti si hoti, care au impresia ca sunt printi alesi de o putere divina ca sa ne conduca pe noi, masele. Ca fara ei, am fi vreo tara bananiera. Dupa cum zicea un domn parlamentar de la PSD, mare aparator al drepturilor omului, care a votat fara nici o problema dezincriminarea hotiei partidului, „ar fi haos fara PSD la guvernare”.

Ajunge! Este absolut inacceptabil! Si, paradoxal, chiar daca individual nu avem puterea sa schimbam lumea, aceasta schimbare depinde doar de noi.

Calea fiecarui individ este unica, depinzand de calitatile, interesele si norocul sau. Eu am intrat in USR ca sa ajut societatea in care traiesc. Merg la proteste cat pot de des.

Nu e musai sa faci si tu asta, daca nu simti ca asta e calea pentru tine. Dar e musai sa faci ceva pentru societate, pentru cei de langa tine, pentru prietenii si familia ta, pentru tine. E musai sa stii ca asa nu se mai poate si ca lupta ta pentru o lume mai buna e importanta.

E important sa nu te lasi descurajat si sa crezi ca viata aia tihnita pe care o visam cu totii e posibila.

The day we give in is the day we day!

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.