Intre mama si iubita

La inceput eram doar noi doi. Eram singurii oameni din toata lumea. Nu mai exista nimeni. Ne eram de ajuns unul altuia si nu voiam nimic altceva decat sa ne petrecem cat mai mult timp impreuna. Eram deja prieteni foarte buni. Ne cunosteam de vreo trei ani si ne intrebam cum de nu ne vazusem cu adevarat pana atunci. Ne tot minunam de toate coincidentele care ne-au adus unul langa altul. O gramada de lucruri se aliniasera pentru a ajunge sa ne deschidem sufletul in fata celuilalt, sa ne vedem o parte din ranile comune, bine ascunse in viata de zi cu zi.

Apoi indragosteala s-a mai temperat si am inceput sa ii vedem, din nou, pe cei de langa noi. Alegeam inca de multe ori sa stam seara in casa, impreuna, dar simteam nevoia sa mai iesim si cu alti oameni. Am batut tara in vara aia ca in nici o alta vara. Aveam in repertoriu de vreo 13 weekenduri la rand petrecute departe de Bucuresti.

In toamna eu am plecat in Asia. Asta era planul meu dinaite de a fi impreuna. Simteam ca e ceva ce trebuie sa fac si este important, asa ca nu am vrut sa renunt. Nici nu mi-ai cerut asta. Ba, din contra, ai ales sa te alaturi drumului pe care mi-l desenasem eu. Asa ca dupa o luna departe, timp in care eu am vazut parti din Sri Lanka si India, iar tu ai fost prin Istanbul, ne-am reintalnit.

Era 24 decembrie 2015 cand ne revedeam, dupa o luna, pe aeroportul din Bangkok. Avionul tau ajunsese inainte si ma asteptai la bagage claim. Stateam la coada de la VOA si inaintam cu viteza melcului. Stiam ca esti doar la cativa metri mai in fata, dar trebuia sa stau la coada aia care d-abia se misca. Am primit viza si am intrat in Thailanda. Te-am vazut de la distanta si mi-au dat lacrimile. Erai atat de frumos. Erai ca un vis. Ti-am sarit in brate si a fost cel mai fericit moment pe care il traisem vreodata. Nu m-as mai fi desprins de acolo in veci.

Au urmat luni de batut meleaguri asiatice, de mers in slapi prin praf, de mancat toate dubioseniile de pe marginea drumului, de plimbat cu scutere prapadite pe drumuri si mai prapadite, de stat la soare si inotat dupa pesti. In Phnom Penh am stat mai multe zile decat ne-ar fi fost necesare pentru a vedea orasul. Asa ca ne-am petrecut mai mult timp in camera de hotel, ne-am odihnit, ne-am bucurat unul de altul. Imi scriam, in caietul pe care l-am purtat dupa mine, ca asta este adevarata noastra luna de miere. Nu ne casatorisem, dar nu ne trebuia nici o casatorie. Eram atat de fericiti impreuna si ne petreceam luni de zile in Asia, fara grija serviciului, banilor sau a ceea ce va urma. Deja planuisem sa ne intoarcem la un moment dat in tara, sa ne angajam si sa facem un copil. Dar deocamdata ne bucram de lunile noastre de miere.

Ne-am intors in mai 2016, ne-am angajat doua luni mai tarziu si ne-am mutat, oficial, impreuna. Am continuat sa ne gasim diverse activitati de a ne petrece serile si weekendurile. Era ciudat ca brusc nu mai eram tot timpul impreuna. Ne vedeam cateva ore pe seara si erau departe de a fi suficient. Dar stiam ca toate astea au un scop final.

La inceputul lui februarie am aflat ca sunt insarcinata. Incepea o noua aventura a necunoscutului. Aveam amandoi emotii si ne era frica. Dar era frica d-aia buna, cand stii ca faci ceva important si ca trebuie sa mergi mai departe. A fost greu. Tare greu pentru amandoi. Mie mi-era rau, corpul meu se modifica vazand cu ochii, sanii ma dureau, eram moarta de oboseala. Trecusera serile cand ieseam in oras la teatru sau plecam weekend-urile din Bucuresti. Eram obosita si frustrata ca nu mai pot face nimic. Nici la plimbare nu puteam iesi mai mult de 30 de minute. Tu ai fost langa mine tot timpul. Mi-ai ridicat moralul, m-ai facut sa rad, m-ai invelit cand am adormit bustean pe canapea.

In octombrie a venit Bianca. Ai stat 18 ore cu mine in sala de nasteri pana s-a hotarat ea, intr-un final, ca ar fi cazul sa ne cunoasca. Ai stat pe un scaun tare de lemn, fara sa dormi toata noaptea, mi-a adus apa, m-ai tinut de vorba si m-ai facut sa rad. Ai plans langa mine cand ai auzit-o tipand pentru prima data. Ai luat-o in brate si nici nu stiai cum sa o tii. Era atat de mica. Nu am prea multe amintiri de cand am stat in maternitate. Eram rupta de oboseala, dar stiam ca trebuie sa am grija de ea zi si noapte.

Am ajuns acasa toti trei. Cele trei saptamani pe care le-am petrecut impreuna au trecut ca un vis.  Pluteam amandoi pe nori pufosi. Iesem la plimare cu Bianca, dupa amiaza intindeam canapeaua in sufragerie, trageam draperiile si dormeam toti trei 2-3 ore, ca niste iepurasi raniti. Faceai de mancare in timp ce eu o tineam pe Bianca in brate si o plimbam prin casa. Mancam impreuna si ne uitam seara la cate un film, in timp ce copilul dormea in bratele noastre.

Eram deja mama din punct de vedere fizic. O nascusem, o hraneam, aveam grija de ea. O iubeam. Nici nu aveam cum sa nu o iubesc. Era atat de mica, draguta si neajutorata. Cu toate astea, inotam cumva in intuneric. Habar n-aveam cum sa am grija de un copil. Nu aveam inca o legatura emotionala puternica cu ea. Asta pentru ca dormea, manca, facea caca si dormea iar. Cam astea erau activitatile ei. Eram iubita ta, in primul rand, si mama ei, in al doilea rand.

Tu te-ai intors la serviciu si prima saptamana a fost tare grea. Eram singura cu ea acasa si nu puteam face nimic. Daca nu voiam sa sufar de sete sau de foame, blocata pe canapea pentru ca ea ori manca ori dormea, trebuia sa imi planific foarte bine miscarile. La baie mergeam cu ea. Mancam cu ea in brate. Am incercat sa o tin in sistem de purtare in casa ca sa mai pot face cate ceva, dar se incalzea foarte tare si plangea. Asa ca am renuntat. Nu puteam face curat, sau ordine, nu puteam gati, nu puteam face nimic in afara de a sta cu ea in brate, pe canapea. Eram din nou blocata, cum fusesem si cand eram insarcinata. Doar ca acum nu mai puteam citi sau vedea vreun film. Simteam cum dispar din ce in ce mai mult. Si tu erai stalpul meu. Singura mea linie de plutire in fata ratacirii in oceanul de deznadejde. Mergeai la serviciu, veneai acasa, gateai, imi ridicai moralul, ma tineai in brate si suportai, cu dragoste si intelegere, toate frustrarile pe care, uneori, le descarcam pe tine.

In perioada aia nu stiam cine eram. Eram iubita ta, dar eram atat de obosita fizic si psihic, incat imi era greu sa imi gasesc sentimentele in negura frustrarilor. Eram mama Biancai, dar deseori ma apuca disperarea pentru ca nu aveam nici o clipa pentru mine. Nu ma puteam apropia de ea pentru ca eu nu existam.

Asa au trecut luni de zile. Bianca a mai crescut si a inceput sa interactioneze cu noi. Stand toata ziua cu ea, am inceput sa o cunosc, sa inteleg ce inseamna maraitul ala sau celalalt, ce inseamna cand vine la mine si se catara pe picior, cam la cat timp dupa ce incepe sa se freaca la ochi prima data o pot duce la culcare pentru a adoarmi cat mai usor. A inceput sa imi zambeasca si sa ma caute atunci cand nu eram langa ea. Am descoperit ca am puteri magice, ca pot face durerea sau spaima sa-i treaca. Ieseam cu ea la plimbare si eram fericita. O asezam seara la san si ma tinea de mana, cu manutele ei mici, in timp ce sugea. Ma uitam la ele si ma minunam cum de poate exista ceva atat de mic si de frumos pe lumea asta. Sugea si se oprea sa se uite la mine si sa-mi zambeasca, dupa care sugea iar. Imi venea sa o strang tare-tare-tare in brate, dar o lasam sa se joace in continuare cu mana mea in timp ce sugea. Eram in largul meu. Ma regasisem. Eram eu, mama ei si o iubeam din tot sufletul.

In aceasta simbioza a nostra, locul pentru tine era limitat. Erai George, cel mai frumos barbat pe care il cunoscusem vreodata. Frumos fizic, dar mai ales sufleteste. Doar ca daca scartaia parchetul cand mergeai pe el si Bianca dormea, ma luam de tine. Daca dadeai drumul la un filmulet in timp ce Bianca sugea si o distrageai, ma luam de tine. Orice chestie faceai, fara sa pui nevoile copilului pe locurile 1,2,3,4…10, ma luam de tine. Nu intelegeam cum de nu te poti gandi inainte ca daca faci ceva, Bianca va fi afectata intr-o anumita masura. Si tu rabdai, te mai si sparai cateodata, dar erai tot langa noi, cu toate frustrarile tale si oboseala acumulata in luni de somn fragmentat.

Intr-o seara am avut o revelatie.

Dupa ce am culcat-o pe Bianca, am mai stat amandoi pe canapea, cu lumina stinsa. Eram obosita psihic. Nu mai eram in stare de nimic, nici macar sa gandesc. Voiam doar sa zac acolo si sa nu fac nimic. Mi-am dat seama ca asta se intamplase si in seara dinainte, si in cea dinainte si in cea dinaintea ei. Imi consumam ultimul gram de energie  pentru a ma asigura ca Bianca este hranita, plimbata, spalata, fericita, odihnita. Si apoi nu mai aveam nimic de dat. Mi-am dat seama ca, undeva pe drum, m-am transformat in mama ei. Si atat. De ceva timp incetasem sa mai fiu si iubita ta. Totul se intamplase foarte treptat, asa ca nu imi dadusem seama cum am ajuns acolo.

In seara aia am inceput sa fiu din nou iubita ta. Am ramas si mama Biancai. Sunteti doi oameni foarte importanti in viata mea. Doi oameni pe care ii iubesc enorm, unul mare si unul mic.

Orice relatie se mentine, si se intretine, cu efort. Faptul ca iti spun ca te iubesc, nu e suficient. Cand simt ca te iubesc sunt fericita cand te vad, sunt fericita cand te iau in brate, sunt fericita cand te sarut. In clipele alea ii permit Biancai sa dispara din mintea mea si sa se joace, fara ca eu sa fiu cu gandul la ea. Acele clipe ti le ofer tie, 100%. Sunt iubita ta. Si atat.

Inca incerc sa jonglez intre cele doua roluri, si nu imi iese mereu. Ma simt confortabil cu tine, fara sa ma gandesc la copil. Seara, cand ea doarme si ramanem doar noi doi, ma simt ca la inceput. Totul este foarte usor.  Cuvintele aluneca usor intre noi, la fel si imbratisarie si saruturile. Am invatat ca e ok sa fiu cateodata doar iubita ta, ca asta nu inseamna ca sunt o mama mai putin buna. Ma simt confortabil si cand stau cu ea acasa. O iubesc si imi place tare mult sa imi petrec timpul alaturi de ea.

Inca nu stiu cum sa fac mereu trecerea de la un rol la altul intr-un mod fluid si fara un real efort de prezenta. Nu stiu mereu unde sunt intre mama si iubita, dar stiu ca pot fi amandoua.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.