Cum NU am dat spaga la doctor

Mi-e frica de sistemul de sanatate de stat. Am citit despre dezinfectanti diluati, despre Secureanu si Vrabi, despre Burnei si despre povestile de groaza ale fetei din Colectiv legate de traumele suferite in Spitalul de Arsi.

Dupa ce un prieten, medic oftalmolog, mi-a spus ca niciodata, dar niciodata sa nu merg la Spitalul Universitar pentru ca acolo a intrat in sala de operatie curat pe talpi si a iesit cu ele negre, dupa ce un alt prieten a ales sa plece din tara pentru ca tot facea pancreatite care il aduceau frecvent pe paturile de spital romanesti, dupa ce tatal meu a plecat din Fundeni cu o infectie cu stafilococ auriu in urma unei interventii chirurgicale…mi-e frica.

Toate astea, plus obligativitatea prezenta in mentalul colectiv de a da spaga de rigoare, m-au facut sa evit spitalele.

Dar cum clinicile private au limitarile lor si cum unele servicii medicale, gratuite la stat, au niste costuri exorbitante la privat, am zis ca e momentul sa imi depasesc frica. Cum atatia oameni trec zilnic prin spitale si sunt ajutati, poate voi rezolva si eu o problema pe care o tot aman.

Acum zece ani am fost la un dermatolog (tot la privat) care mi-a cauterizat niste alunite. Printre ele era una pe spate care a crescut treptat la loc, cel putin la fel de mare si urata ca parintele sau decedat. Da, stiu, alunitele nu se cauterizeaza, ci se scot chirurgical. Acum stiu. Atunci nu stiam.

Dupa ce doi dermatologi mi-au explicat cum ca e musai sa o scot pentru ca risc un pui de cancer, mi-am luat inima in dinti si am contactat un medic chirurg plastician de la Floreasca. Alunita era deja atat de mare incat dermatologii nu se incumetau sa o scoata si astfel am primit recomandarea catre acest medic chirurg.

Am sunat-o pe doamna doctor si am fost pana la spital ca sa vada despre ce e vorba. Da, trebuie scoasa.

Asta e povestea acelei zile.


Ma uit la ceas. E 14.25. Hai ca am ajuns bine pana la urma. Ii urez baiatului de la Uber o zi frumoasa si intru in spital. Cobor la subsol si incerc sa-mi aduc aminte pe unde am mers data trecuta cand am fost aici. Ma intorc de vreo doua ori din drum, dar nimeresc pana la urma. E ciudat de pustiu. Ajung in dreptul usii pe care scrie Chirurgie Plastica si descopar si misterul pustietatii. Pe usa scrie program Luni-Vineri. Azi e sambata, deci nu e nimeni aici. O sun pe doctorita care imi spune ca trebuie sa merg la camera de garda, sa fac o fisa de prezentare pentru chirurgie plastica si s-o astept.

Urc la parter si trec pe un hol intesat de lume. Ajung la receptie si ma asez la coada, dupa ce intreb clasicul: „Cine este ultima persoana ?”. Doamna din fata mea cere o fisa de prezentare pentru chirurgie plastica. Aha, si ea a venit la acelasi medic. Im vine randul si ii cer doamnei tot o fisa de prezentare. Ma intreaba ce am patit.

— Am o alunita traumatizata pe spate, ii zic.
— Pe hol, faceti stanga si urmati banda albastra, imi spune.

Urmez banda albastra si ajung fix in locul plin de oamnei prin care trecusem mai devreme. Ma asez langa perete si astept. Merg totusi pana in mijlocul holului sa ma asigur ca acolo duce banda albastra. Tot sper ca poate iese de pe hol si merge mai departe, spre un alt hol unde sunt doar cativa oameni. Nop. Aici se opreste.

„E toata lumea aici” ii scriu lui George. „Trimite-mi o poza” imi raspunde. Ma uit la intunericul din hol si de pe fetele oamenilor si mi se face rusine. Nu pot sa le fac o poza. Tristetea si resemnarea de pe fetele lor ma impiedica. Ma simt ca un mic impostor. Pe mine nu ma doare nimic. E adevarat ca alunita aia poate da in cancer, dar, momentan nu ma doare nimic.

— Da. Am ajuns aici la Floreasca. Nu. Acolo nu mi-au facut nimic. M-au trimis aici. Sper sa ma interneze sa imi puna o perfuzie cu d-aia, cum ii zice, glucoza. O sa imi fie mai bine atunci.

Ma uit de unde vine vocea. In fata mea, pe unul din putinele scaune, cu telefonul la incarcat, sta o femeie de vreo 30 de ani, blonda, care vorbeste uitandu-se in gol. Vocea ii e sacadata si nu pare a fi in regula. Nu stiu daca are vreo problema psihica sau suferinta o face sa arate asa. Nu pare ok.

— Pardoooon!

Tresar si ma uit in directia de unde vine strigatul. Un brancardier trece cu o targa pe care zace un batran scheletic. Are bluza de pijama descheiata si ii pot numara cu usurinta coastele. Pe varful capului are un fes. Ce naiba o face cu fesul ala daca are bluza descheiata? Si unde l-o duce de trebuie sa treaca cu el fix pe holul asta intesat de lume?

Ma lipesc mai bine de perete si ma uit la ceas. 14.45. Am plecat de jumatate de ora de acasa. Oare ce o face Bianca? Probabil ca e bine inca. Trebuie sa fi ajuns acasa de la cumparaturi.

Simt ca nu mai am aer stand pe loc si incep sa ma plimb pe hol. Ma dau la o parte cand il vad pe acelasi brancardier, cu acelasi batran, trecand inapoi. Unde l-o duce? Nu prea am loc sa ma plimb aici. E foarte multa lume. Fiecare centimetru de perete e ocupat. Cele sase scaune sunt o gluma. Trebuie sa ies afara, altfel mi se face rau. Am venit pentru o excizie dar nu as vrea sa cad din picioare in fata camerei de garda.

Ies de pe hol si o vad pe doctorita. E imbracata intr-o rochita de vara cu flori. Ma recunoaste.

— Imi cer scuze. Am fost la o conferinta si s-a intarziat. Acum merg sa ma shimb si cobor.
— E in regula doamna. Eu o sa va astept aici pentru ca mi se face rau in fata camerei de garda.

Este ora 15. Imi iau o sticla de apa de la magazin pentru ca incep sa imi dau seama ca o sa dureze mai mult de cele doua ore estimate initial. O vad pe doctotita cum vine in viteza si se indreapta spre camera de garda. O iau repede dupa ea. Intra in camera si striga din hol:

— Cine e pentru doctorita X?

Eu, doamna din fata mea de la receptie si o doamna in varsta ne strangem din multime. Intru eu si doamna in varsta. Se uita din nou la alunita.

— Da. E urata. Trebuie scoasa. Megreti acolo unde ati facut fisa de prezentare si cereti sa va faca internare pe sectia de chirurgie plastica.

Ii zic aceleiasi doamne de la receptie sa imi faca internarea si ii intind fisa de prezentare si hartia pe care mi-a dat-o doamna doctor. „Acum imi fac internarea” ii scriu lui George. „Dar este o formalitate, nu?” imi spune. „Cred ca da. Imi zisese ca dureaza doua ore cu totul.” Ma intorc cu noua foaie de internare.

Ma intreaba daca am facut recent analize. Chiar facusem cu cateva zile inainte. Intru in contul de Regina Maria si i le arat.

— Sunt ok. Faceti-i macar un EKG, ii spune unei doamne care statea in camera.

Doamna respectiva ma conduce pe un pat, dupa un paravan. Hartia care e intinsa pe pat parea ca e acolo de cateva zile. Oare cati zeci de oameni au stat aici pentru un EKG? Nu indraznesc sa spun asta cu voce tare. Doamna da cu un pic de gel, pune electrozii, trec cateva secunde, ii da jos si da sa plece.

— Gata?, o intreb.
— Gata!
— Banuiesc ca il manii pe Dumnezeu daca intreb de niste hartie ca sa sterg gelul asta de pe mine, ii zic zambind.

Imi zambeste si imi da de inteles ca asa este. Caut niste servetele in geanta, ma sterg si ma imbrac la loc. Admir hartia de sters pe maini care sta langa chiuveta. Cu aia ma puteam sterge de gel. Probabil ca e doar pentru sters pe maini. Nimeni nu s-a gandit ca si pacientii trebuie sa se stearga cu ceva dupa EKG. Hai sa incerc sa nu fiu carcotasa totusi.

Ma asez pe pat langa doamna in varsta. O cheama Arlette. Nume frantzesc.

— Sunteti romanca?, o intreaba doctorita.
— Da. Romanca. Mama mea a calatorit pe timpuri si mi-a pus numele asta.

Doamna este aici pentru un neg pe fata care are acelasi potential cancerigen ca si alunita mea. Imi spune a sta aici de la 13, dar trebuie sa asteptam, asta e. Ii zic ca si mie imi e greu ca am o fetita de sapte luni pe care am lasat-o acasa si e prima data cand plec mai mult timp de langa ea.

In timpul asta doctorita ii povesteste doamnei care era in fata mea la inregistrare despre formatiunea pe care o are in frunte. Ii exlica cum trebuie sa faca o ecografie sau o radiografie, sau, daca rezultatul lor nu e relevant, un CT pentru ca nu se stie daca formatiunea este doar la nivelul pielii sau mai adanca.

— Eu pot sa va tai, ca nu e greu, dar as vrea sa stiu ce gasesc acolo. Ca daca formatiunea este crescuta din os trebuie sa o dau jos cu dalta.

Vocea medicului este egala cand spune asta. Imi si imaginez cum sta cu dalta deasupra doamnei. Cred ca asta isi imagina si doamna pentru ca o vad cum se cutremura cand proceseaza cuvintele doctoritei.

Astept sa se printeze niste acorduri pe care trebuie sa le semnez inainte de a urca pe sectie. In timpul asta doamna Arlette imi povesteste despre copiii dumneaei.

— Primul baiat a fost un somnoros. Era nou-nascut si trebuia sa il trezesc ca sa ii dau sa manance. Ar fi dormit in continuu. Asa a fost toata viata. Un somnoros. Al doilea ar fi fost mai vioi. Doar ca a fost mai bolnav. Trebuia sa ii fac injectii si se invatase saracutul sa intinda doar manuta sau piciorusul. Nici nu se mai trezea.

Nu apuc sa aflu mai multe detalii pentru ca sunt chemata sa semnez in alb acordurile (habar n-am ce-am semnat) si sunt trimisa la etajul cinci.

Urc cu liftul din capatul holului, nu cu ala pe care scrie ca este „Pentru Urgente”. In ala este o liftiera si tare mi-e teama ca o sa strige la mine daca incerc sa urc cu el. La ce or mai folosi liftierele in spital? Chiar e nevoie sa stea cineva acolo si sa apese pe butoane? Oare in alte tari exista liftiere?

Ajung la etajul 5 si intru pe sectie. Ma intampina o infirmiera careia ii arat hartiile din internare. Ma indruma spre un fel de receptie unde stau doua asistente. Una completeaza ceva intr-un registru, in timp ce cealalta vorbeste la telefon despre niste analize. Ma lipesc de perete si le arat foile. Cea care este la telefon imi face semn sa astept. Infirmiera ravaseste printr-un morman de haine aduse spre vanzare de o doamna.

Asistenta inchide telefonul si se duce intr-un salon. La intoarcere trece pe langa infirmiera care inca ravasea mormanul de haine.

— Ce e cu toalele astea fata? Cine le-a adus? o intreaba pe infirmiera.
— Geta. Le-a lasat sa ma uit prin ele si a plecat pana jos. Vrei si tu ceva?
— Niste chiloti are?
— De care? Tu vrei d-aia cu ata-n cur, nu?, intreaba zambind cu subinteles.

Asistenta se uita putin prin haine si vine spre mine. Ii zambesc si imi zambeste inapoi. Imi ia hartiile din mana si imi zice ca se duce sa printeze niste acorduri.

— Le am deja printate si semnate. Mi le-au dat de jos, ii zic.

Cu toate astea, mai imi da o hartie de semnat. Semnez tot ca primarul.

— Aveti pijamale?, ma intreaba.
— Nu am pentru ca nu mi-a zis nimeni sa aduc, ii raspund stanjenita.

Intre timp apare si doamna Arlette. Intra pe sectie si e agitata.

— Caut o baie, imi sopteste.

Asistenta o invita sa intre intr-un salon si sa o foloseasca pe cea de acolo. Eu sunt poftita sa astept pe hol.

Ma asez pe un scaun de metal din fata sectiei de chirurgie plastica. Nu mai e nimeni pe hol in afara de doamna Arlette si un domn. Este fiul dansei si vorbeste tare mult. Cred initial ca debitul verbal este determinat de emotii, dar imi dau seama, dupa zece minute de vorbarie, ca asa e el, agitat. A auzit ca am o fetita acasa. Sa-mi traiasca! Si el are un copil mic. Nu asa mic ca al meu, dar tot mic! Apoi ii explica mamei lui ca trebuie sa ii dea banii doamnei doctor. Nu se poate altfel! E pacat!

Eu imi scot cartea din geanta si incep sa citesc. E prima data in mult timp cand am niste timp in care sa citesc.

E totusi greu sa ma concentrez pentru ca fiul doamnei se tot plimba de colo in colo si vorbeste in continuu. Asta sigur nu e fiul somnoros. Trebuie sa fie cel bolnavior.

Este 16.30. Au trecut mai bine de doua ore de cand am plecat de acasa si inca astept pe scaunul asta de metal. „Ce face Bianca?” ii scriu lui George. Imi trimite o poza cu ea jucandu-se cu o bufnita. „Inca e bine”, imi spune. Incerc sa mai citesc un pic, dar nu ma mai pot concentra deloc. Oare cat mai dureza asteptarea asta? Nici nu am intrat in sala de operatie inca. S-au dus si cele doua ore pe care ar fi trebuit sa le stau in spital. Bianca probabil ca incepe sa oboseasca. O sa inceapa sa ma caute cu privirea sa o duc la somn. Doar ca eu nu o sa fiu langa ea. Ce o sa mai planga saracuta.

Trebuie sa merg si eu la baie, asa ca intru inpoi pe sectie. O intreb pe asistenta unde pot merge si ma indruma catre acelasi salon. Intru pe un hol. Imediat in dreapta e usa de la baie. In fata se vad picioarele unor paturi. In salon sunt un barbat si un copil. Nu sunt imbracati in pijamale, deci probabil sunt in vizita la cineva. Intru repede in baie si inchid usa. Nu se poate incuia, asa ca ma grabesc. In timp ce desfac pantalonii, se aud niste tipete. Cineva desface un bandaj, iar o doamna striga:

— Auuuu! Ma doare! Nu mai desface! Gata! Auuuuu!

Aud groaza in vocea femeii. Ma trec fiorii. In cateva secunde termin ce am de facut si ies pe usa.

Intre timp a venit si celalalt baiat al doamnei Arlette. Somnorosul. Are vreo 40 si ceva de ani, este chel, bronzat. Poarta o pereche de blugi taiati in dreptul genunchilor si are in picioare niste Converse albastri. Doamna Arlette ma intreaba daca fetita mea mai suge. Da, inca o alaptez.

— Foarte bine faceti, doamna. Eu pe primul baiat nu l-am putut alapta mai mult de 4 luni. Nu a mai vrut, ca am ramas insarcinata cu al doilea.
—Da, am auzit ca se schimba gustul laptelui daca ramai insarcinata, i-am zis.
—Asa e, ca a gustat si eu. Nu avea un gust bun. Cred si eu ca nu i-a mai placut, saracutul . La al doilea nu am avut prea mult lapte. Stiti, trebuie sa fii odihnita si sa mananci bine, plus ca au fost sarcinile apropiate.

Ma uit la cei doi frati care stau pe o banca, vizavi de noi, si vorbesc de-ale lor. Distanta este destul de mare incat nu aud povestile mamei lor. Este un pic ciudat sa ma uit la doi barbati de peste 40 de ani discutand intre ei, in timp ce mi-l imaginez pe unul bebelus care refuza sa suga laptele mamei lor care nu mai are acelasi gust din cauza conceperii celui de-al doilea.

Nu mai am stare pe scaun. Ma ridic si incep sa ma plimb. Pe podea este un desen reprezentand un ritm cardiac, asa ca imi petrec urmatoarele 10 minute mergand pe liniile de pe jos.

A mai aparut o doamna de vreo 60 de ani, impreuna cu un tip de vreo 35 (probabil fiul). Barbatul cara o punga mare plina cu banane, biscuiti si suc. Imi aduc aminte ca e ora 17 si ca nu am mancat nimic de la 10. Cei doi intra in sectia de chirurgie plastica, dupa care ies si se aseaza langa doamna Arlette.

Aproape trei ore de cand am plecat de acasa. Oare ce face Bianca? Il sun pe George si il intreb cum e. Nu e chiar bine. O plimba cu manduca prin casa, dar este suparata. O aud cum scanceste si da sa planga. Mi se umezesc ochii. Inchid repede telefonul ca sa il las sa se concentreze pe copil.

Ma opresc pe casa scarii si ma uit la mozaicul de pe perete. Ce naiba caut eu in spitalul asta, plimbandu-ma in sus si in jos, cand fetita mea e acasa si are nevoie de mine? Oare sa mai stau si sa mai astept sau sa renunt la tot si sa fug spre ea? Sa o sun pe doctorita sa o intreb cat mai dureaza? Nu, sigur are treaba, altfel ar fi inceput operatia. Oare ce sa fac?

Ma gandesc la fetisoare ei schimonosita de plans si simt caldura aia care ma cuprinde de fiecare data cand o iau in brate. Gata iubito, e in regula. Mama e aici. Stiu ca esti obostita, mititico. Sunt aici. Hai sa dormim amandoua.

Doar ca nu sunt acolo.

Reusesc sa ma re-echilibrez cumva. Asta e. E cu tatal si cu bunica ei. O sa fie ok. Trebuie sa am grija si de mine, ca sa pot avea grija de ea. Mai bine sa fie un pic suparata ca nu sunt langa ea cateva ore decat sa evolueze alunita asta in vreun melanom si sa nu fiu langa ea restul vietii. O sa fie bine.

— Haideti sa va echipez! M-a sunat doamna doctor sa va pregatesc si sa va duc in sala.

Ma intorc si o vad pe asistenta cum se uita spre mine. Imi iau repede geanta de pe un scaun si aproapre fug spre sectie. Niciodata nu am fost mai fericita ca urmeaza sa ma taie cineva. Hai ca termin cu toate astea si ma duc acasa sa o iau in brate.

Asistenta nu stie unde sunt pijamalele, iar infirmiera nu raspunde la telefon. Imi da, nu stiu de unde, o pereche de pantaloni de trening albastri si un tricou bleu. Sunt curate, chiar daca nu sunt pijamale. Intru intr-un salon gol si ma schimb. Hainele le pun intr-un sac de gunoi, iar geanta i-o dau sa o incuie intr-un dulap.

Cand ma dezbrac imi dau seama cat de tare ma dor sanii. Copilul nu a mai supt de niste timp si sunt plini. Nu am cum sa merg cu sutienul pe mine in sala de operatie, asa ca nu pot decat sa sper ca nu o sa las o dara de lapte pe holurile spitalului, pana acolo.

Ies de pe sectie insotita de asistenta care cheama liftul. Ma uit la doamna Arlette si fac o reverenta in noul echipament.

— Sunteti foarte eleganta, imi spune razand.

Vine liftul si urc in el, langa liftiera. Asistenta imi pune hartiile cu datele mele in mana si ramane pe sectie. Usile liftului se inchid. Sunt un pic contrariata. Credeam ca ma duce in sala de operatii, dar am ramas singura cu liftiera.

— Stiti Dumneavoastra unde merg, ca eu nu stiu?, o intreb amuzata.
— Da, in sala de operatii, imi spune increzatoare.

Nu mai adauga nimic la informatia asta. Asta stiam si eu, dar unde o fi sala asta, nu stiu. Ma las dusa de val. Liftul ajunge la parter si se deschid usile.

— Mergeti in fata si, chemati al doilea lift. Nu primul! Al doilea, da?

Ma dau jos din lift si habar n-am unde merg. In fata, da. Ok. Merg in fata, spre operatie, in pantalonii astia de trening si cu niste foi in mana. Liftiera striga, din spatele meu ceva catre un brancardier care e in fata mea. Cica sa ma ajute. Brancardierul nu aude ce zice liftiera si striga inapoi. Liftiera nu aude ce striga brancardierul. Eu sunt intre ei cu foile mele si nu stiu unde merg. Ma simt ca jucand intr-o comedie.

Ajung in dreptul brancardierului care ma intreaba unde merg.

— In sala de operatii pentru chirurgie plastica.
— Ah, ok. Chemati al doilea lift din fata. Nu primul!

Mai merg un pic si ajung la lifturi. Imi dau seama ca sunt fix unde eram acum cateva ore cand ma intrebam pentru ce sunt necesare liftierele intr-un spital. Vine liftul. Ma urc in el si liftiera imi zambeste. Ii zambesc si eu. O intreb si pe ea daca stie unde merg pemtru ca eu nu stiu.

— Sigur! Mergeti in sala de operatii la Chirurgie Plastica.

De unde o stii? Nu am vazut pe nimeni sa-i spuna. E un mister. Incep sa imi dau seama de ce exista liftiere in spitale. Sunt parte dintr-un circuit ascuns al informatiei. Stiu tot, cine, unde merge si de ce. Incep sa banuiesc ca au super-puteri.

Ajung la un etaj (habar n-am care) si usile se deschid. Banuiesc ca trebuie sa cobor, asa ca ies din lift, multumindu-i doamnei ca si-a folosit puterile magice si m-a adus unde trebuia sa ajung.

Merg pe un hol si ma intampina un domn.

— Ati venit pentru operatie la Plastica, nu?
— Da, ii raspund la fel de uimita ca in lift.

Am impresia ca oamenii pe care ii intalnesc, toti, stiu cine sunt si unde merg. Doar eu sunt pierduta si habar n-am ce trebuie sa fac.

— Luati loc pe scaun si asteptati putin. Le anunt ca ati venit, imi zice.

Ma astept sa plece, dar deschide gura si striga:

— Gaaaaabi! Ti-a venit pacientaaa!

Gabi e o femeie la vreo 35 de ani. Scoate capul de pe un hol si imi zice sa vin cu ea. Imi spune sa imi dau tricoul jos si sa il las la intrare. Si adidasii la fel. Nu, sosetele pot sa le pastrez. Intru in sala de operatii care arata ca o camera normala, doar ca are o masa pe mijloc si niste lampi mari. N-am mai fost niciodata intr-o sala de operatii. Sunt un pic dezamagita. Ma asteptam sa arate mai spectaculos de atat.

— Unde aveti alunita?, imi intrerupe Gabi seria gandurilor.
— Pe spate.
— Bine. Atunci asezati-va pe burta aici.
— Nu cred ca pot sta pe burta. Am un copil mic acasa care nu a mai supt de niste timp si ma dor sanii.
— Atunci stati pe o parte. Nu e nici o problema.
— E posibil sa va fac numai lapte pe masa.
— Faceti, e in regula, imi spune zambind.

Din zambetul ei imi dau seama ca a alaptat si ea macar un copil si stie cum e.

Apare si doctorita, impreuna cu inca o femeie care era, mai devreme, in camera de garda. Banuiesc ca e rezidenta. Isi cere scuze ca a durat atat de mult. Nu se astepta sa fie atata lume la camera de garda. E cumva vina ei ca i-a chemat le toti azi.

Ma urc pe masa si stau pe o parte. In fata mea e un ceas. E 17.20. O intreb daca are idee cam cat dureaza.

— Vreo jumatate de ora si apoi plecati acasa, la copil.

Vin si se uita la spatele meu.

— Aha, uite asa o sa o scoatem, pe oblic. E destul de mare. Ai un pix, Gabi?
— Am, cum sa nu. Uitati!
— O sa va mazgalesc un pic pe spate, imi spune.
— E ok. Mazgaliti-ma.

Pixul nu scrie din prima, asa ca il incearca pe palma mai intai. Oare nu or avea vreun marker, ma intreb. Simt apoi niste linii pe spate.

— Vreau sa ma asigur ca scot tot. Uite, Si aici e ceva, vezi? O sa taiem mai mult.

Nu vad cine e in spatele meu si ce fac acolo, dar banuiesc ca ii explica rezidentei ce face.

Imi dau seama ca, in entuziasmul operatiei, nu am apucat sa ii scriu lui George ca am intrat in sala. Ei, mai bine, o sa-l anunt direct ca am terminat si ca vin spre casa. Inca jumatate de ora operatia. Dup-aia ma duc sa ma schimb, iau un Uber si sunt acasa. In maxim o ora sunt acasa. Ce-o face Bianca?

— E prea frig aici?, ma intreaba Gabi.
— Nu, e ok. Imi place frigul.

Vine si imi lipeste ceva pe un picior. Nu stiu ce e, dar o las sa-si faca treaba. Stie ea mai bine ce are de facut.

— Sunteti alergica la ceva? La vreun anestezic?
— Nu. din cate stiu eu.
— Ati mai avut interventii?
— Nimic major. Doar mici lucruri unde s-a folosit xilina. De fapt e prima data cand intru intr-o sala de operatii.
— Xilina o sa folosim si noi.

Doctorita pleaca, probabil sa se spele pe maini. Mi-o imaginez cum isi spala mainile, sapunindu-le pana la coate, ca doctorii din filme. Intra inapoi si ia un halat pe care il desigileaza si un pachet cu niste manusi.

— O sa va dau cu betadina. E rece, sa stiti, imi zice o voce din spate.

Nu stiu cine vorbeste, dar ii confirm ca e ok.

— Va dau niste campuri?, o intreaba Gabi pe dotorita.
— Da, da-mi.
— Doua mici si unul mare?
— Da. E bine.

Gabi scoate trei pachete sigilate dintr-un dulap. Vine la capul meu, le desface pe rand si i le da doctoritei.

— O sa asez astea pe Dumneavoastra, ca sa am un camp steril pentru operatie, imi spune.

Simt cum aseaza bucatile de material pe mine. Ultima imi vine peste cap.

— Respirati?, ma intreaba.
— Da, sunt ok.

Mai am un mic spatiu prin care vad ceasul si o parte din corpul lui Gabi.   Pe ecusonul ei scrie „Asistenta sefa”.

— O sa va intep. E anestezicul O sa doara putin, sa stiti.

Simt intepatura si, imediat, o usturime care se propaga pe omoplatul meu stang. Doare mai mult decat putin.

— Mi-am adus aminte de durerea asta. Cand am nascut, inainte sa imi monteze cateterul epidural, tot xilina au folosit. A durut putin si atunci.
— Ati nascut natural? ma intreaba doctorita.
— Da. Dar cu epidurala. A fost vis. Nu am simtit nimic.
— Si ati fost ok cu cateterul?
— Da. In afara de faptul ca mi-a scazit mult tensiunea de la anestezic. Aveam 5 cu 3. In rest a fost ok.

Simt cum ma mai inteapa odata si mi se mai propaga niste usturime prin muschi.

— Va mai doare?
— Da, inca doare.
— Mai asteptam cateva minute si incepem. O sa simtiti ca umblu, dar nu trebuie sa va doara.

Mai injecteaza niste anestezic. Mai stam un pic. Omoplatul meu e destul de amortit.

— Haideti sa incercam. Imi spuneti daca va doare.

Ma uit la ceas. 17.40. Nu ma doare. Imi dau seama sa muschii mainilor si picioarelor imi sunt incordati. Ii relaxez.

Datorita felului cum comunica intre ele, si cu mine, am toata increderea in personalul medical. Stiu ca totul va fi in regula.

Simt ca se intampla ceva pe spatele meu, insa nu imi dau seama ce. Imi imaginez cum taie cu bisturiul. Imi vine in cap imaginea gainii din congelator pe care am transat-o de curand. Vad cum tin pulpa departata de corp si cum, la trecerea cutitului, pulpa se departeaza si mai tare. Doar ca nu e o pulpa de gaina, ci e spatele meu. Simt ca mi se face rau. Noroc ca sunt pe masa asta si nu am unde sa lesin.

— Tu ce ai? Esti supi sau obo? intreaba Gabi de la capul meu.

Nu aud nici un raspuns.

— Haide. Zi-mi mie, ca il bat eu.

Banuiesc ca vorbeste cu rezidenta. Nu i-am auzit glasul pana acum.

— Zi-mi unde sta, ca vin eu si ti-l bat.
— Cu mine sta. Inca…, raspunde stins rezidenta.
— Atunci ii tai cauciucurile. Ce masina are?
— Nu are.
— Eh. Atunci il bat si gata. Ai zis „inca”. Va despartiti?
— Da. O sa se mute.
— Lasa fata, ca e mai bine. Nu te mai supara.
— Ei. Nu ma mai supar. Cel mai tare ma doare ca nu am reusit sa ne intelegem.

Simt durerea in glasul ei cand spune asta. Imi aduc aminte de toate incercarile mele zadarnice de a salva, in trecut, relatii care nu mergeau. Imi aduc aminte de oboseala si tristetea pe care le simteam cand, intr-un final, renuntam sa mai incerc sa salvez ceva mort.

— Nu va cunosc, ii spun de sub bucata de material. Dar o sa vedeti ca nu are rost sa va suparati. E mai bine ca v-ati dat seama acum ca nu merge, decat sa va mai chinuiti niste ani si sa va dati seama apoi ca a fost zadarnic.

Nu imi raspunde. Banuiesc ca inca nu intelege ce ii spun. Din durerea pe care o simte acum nu are cum sa inteleaga. Sper insa ca va ajunge sa aiba momentul ala de claritate si de liniste care ii va permite sa inteleaga.

— Doamna are dreptate. O sa vezi ca trece. Oricum, daca vrei sa il bat, sa imi spui, zice Gabi razand.
— Asa o fi. Dar imi pare rau de fluturii aia din stomac de la inceput. Acum nu mai simt nimic.
— Ei, asa se intampla mereu, tu. Nu te supara din asta. Mai ales dupa ce faci copii. O sa vezi tu. Nu mai e nici un fluture. Nu ramane nici urma de insecta. Ramane asa, o prietenie, si cam atat. Sa iti spuna si doamna.
— Ei, haideti ca nu e chiar asa de rau, ii raspund.
— La mine, dupa ce a aparut copilul, s-a schimbat totul. Pe primele zece locuri era copilul, si d-abia dup-aia, mai era loc si pentru altcineva. Oricum suntem impreuna de 15 ani.
— Oho, multi ani, zic eu.

Ma intreb oare la ce varsta s-o fi maritat. Mai mult de 35 de ani nu ii dau. Poate ma insel eu.

— Dumneavoastra de cat timp sunteti maritata, ma intreaba doctorita.
— Nu sunt, ii raspund zambind.
— Ah. Dar de cat timp sunteti impreuna?
— De aproape trei ani.
— Dar dumneavostra cat aveti de cand v-ati maritat? o intreaba asistenta pe doctorita.
— De cinci ani.
— Aveti ceva. Ei, acum faceti si copii si o sa se schimbe tot si la Dumneavoastra.

Doctorita nu raspunde. Asistenta si-o fi dat seama ca a intrat pe teren minat, facandu-i planurile de copii, si o mai drege un pic.

— Bineintelesca nu e nici o graba. Toate lucrurile la timpul lor.

Camera miroase a parlit. Imi dau seama ca doctorita cauterizeaza de zor. Aud cum sfaraie carnea. Simt apoi un nou val de miros inecacios.

— Haide mai, opreste-te!
— Vedeti ca tasneste pe mine, ii zice rezidenta.
— Vad. Incerc sa il cauterizez, dar nu vezi ca nu vrea?

Mai bazaie un pic cauterul. Iar sfaraie ceva si iar vine valul de miros. Simt ca mi se face iar rau. Imi dau seama ca muschii imi sunt din nou incordati. Fac un efort de prezenta si ii relaxez.

— Gata. Hai ca s-a oprit. Da-mi un fir, te rog.
— De 3?
— Da. Incep sa va cos.

Simt cum trage de tesuturi. Inca nu doare, dar simt impunsaturile acului. La un moment dat trage de ata tare, si o misca. Ata cedeaza.

— E mai bine ca s-a rupt la mine. Daca nu tine cand trag eu de ea, sigur se rupe si la miscarile pacientului.

Au trecut cateva minute de cand tot coase. Ata se mai rupe de cateva ori.

— Gata. Da-mi niste fir de piele, te rog. O sa coasem si pielea si gata.

D-abia acum se apuca sa coasa pielea? Oare ce a cusut pana acum? Vai, cat de mare o fi taietura aia? Se intoarce senzatia de rau. Imi relaxez, din nou, muschii. Tot inteapa pielea, trage de ata si innoada. Firul se mai rupe.

— Haideti sa va dau alt fir, zice asistenta. De ce va chinuiti cu capatul ala?
— Mai ai?, o intreaba doctorita.
— Sigur ca mai am. Doar v-am spus ca am de toate! Trebuie doar sa cereti.
— Eh, stii cum e. Nici nu mi-am dat seama. Te obisnuiesi asa, sa faci economie, si nu te mai gadesti sa intrebi daca mai e altul.

Imi fac curaj sa intreb ceva se imi sta in minte de mult.

— Auziti, voiam sa va intreb si eu ceva. Vi se pare frustrant sa lucrati in sistemul de stat? intreb.
— Nu, nu mi se pare. De ce intrebati?
— Pentru ca, sincer sa va spun, mie imi e frica de spitalele de stat, dupa toate cele care au fost prezentate in media.
— Da, sunt si probleme, nu o sa neg asta. Dar eu, si daca ar fi sa plec de aici, tot la stat as pleca, imi raspunde doctorita
— Imi puteti spune de ce?
— Pentru ca la privat nu gasesc cazuistica pe care o gasesc la stat. Clinicile private, mai ales pe domeniul meu, sunt axate mai mult pe estetic. Ori eu nu sunt interesata de partea de estetica.
— Da, ati fi uimita sa vedeti cate cazuri care nu reusec la clinicile private ajung tot la noi, completeaza si asistenta.

Se lasa liniste in sala. Doctorita coase in continuare. Eu stau si analizez cele pe care le-am vazut aici. Am gasit o sala in care sunt trei femei care discuta despre ale lor, la fel ca orice alte femei. Am gasit trei femei care lucreaza ca o echipa bine inchegata si care sunt pasionate si mandre de munca lor. M-am simtit perfect in sigurata fiecare clipa. Le respect ca oameni si ca profesionisti si m-am simtit, la randul meu, respectata de ele.

— Gata, inca unul si am terminat. Puteti pleca acasa.

Ridic capul de pe masa. Sunt un pic ametita. Asistenta imi dezlipeste acel ceva de pe picior.

— Haideti ca ne-ati folosit destul curentul azi, imi zice zambind.

Aha, era de la electrocauter. Ma dau jos de pe masa si nu stiu cum sa merg mai repede ca sa ajung acasa. Sunt patru ore de cand am plecat.

— Va multumesc, doamna doctor. Trebuie sa va astept sa urcati ca sa imi fac si externarea?
— Nu, ca nu va fac externarea azi pentru ca e sambata. Mergeti pe sectie, va face asistenta un antibiotic si o sa faceti o cerere de invoire. Reveniti luni, la pansat, si facem atunci si externarea. Tot asa, ma sunati inainte ca sa nu asteptati prea mult pe hol.
— Bine. Asa o sa fac. Va multumesc frumos! Sa aveti o seara frumoasa!

Ma imbrac cu tricoul. Imi e frica sa ridic mana, dar inca nu simt nimic datorita anesteziei. Ies pe hol si incerc sa imi amintesc drumul de intoarcere. Gasesc liftul si apas pe buton.

— Asa schimbata sunt de nu ma recunoasteti?

Ma intorc in directia vocii. E doamna Arlette. Sta pe acelasi scaun pe care am stat si eu inainte de a intra in sala de operatii. E imbracata intr-o pijama alba cu floricele roz. Nici ea nu avea pijama de acasa.

— Scuzati-ma, nu v-am vazut. Sunt un pic ametita si ma grabesc sa ajung acasa.
— Da. Va cred.

Apoi, cu o voce scazuta, ma intreaba:

— Dumneavoastra i-ati dat banii?
— Nu doamna, nu i-am dat. Nu dau bani. Serviciile medicale sunt gratuite in Romania, pentru cei cu asigurare.

Doamna se uita la mine ciudat. Nu cred ca a mai auzit asa ceva pana acum. Baga mana in buzunarele pijamalei unde fosnesc niste bani.

— Da…Eu nu stiu cum sa fac. Am banii aici, in buzunar.
— Cum credeti, doamna. V-am zis. Eu nu am dat nimic. Succes!

A venit liftul. Ma urc in el si parca nu se misca mai repede.

— Gata? ma intreaba liftiera.
— Gata! Ma duc acasa la copil, ii raspund plina de entuziasm.
— Aveti un copil mic?
— Da, o fata de sapte luni. E prima data cand am lasat-o acasa asa de mult. D-abia astept sa ajung inapoi.
— Va cred. Haideti ca am ajuns. Succes!
— Va multumesc!

Aproape alerg spre celalalt lift. Nu-l mai chem pe ala cu liftiera si ma opresc la primul pe care il intalnesc. Mai asteapta un domn langa mine. Batai din picior de nerabdare. Ma uit pe maini si vad ca am o dara de betadina si una de sange uscat. Oare de unde or fi? Nu conteaza. Inca nu ma doare nimic. Si, mai important, o sa ajung pe sectie, ma imbrac si plec acasa.

Vine liftul, ma urc, ajung la etajul cinci si intru pe sectie. Aici infirmiera a adus cina. In salonul in care ma schimbasem este acum un domn care mananca pe marginea patului. Asistenta mananca si ea.

— Gata, am terminat! ii zic zambind.
— Vad. Uitati hainele aici si geanta. Mergeti in salonul trei si va schimbati, ca e gol.

Ma duc si ma schimb cat de repede pot. Ies si am impresia ca am pus tricoul invers. Il sucesc, doar ca sa imi dau seama ca de fapt il pusesem bine. Nu mai am rabdare sa ma intorc in salon, asa ca ma dezbrac acolo, pe hol, si-l imbrac corect.

— Haideti sa va fac antibioticul. Ati spus ca alaptati, nu?
— Da.
— Haideti ca vi-l fac pe asta, e ok pentru alaptare. Stati pe masa aia.

Ma urc pe un pat mobil de pe hol. Asistenta imi leaga o manusa de cauciuc de mana, pe post de garou. Inca mesteca din mancarea de seara. Eu intorc capul in partea cealalta. Niciodata nu ma uit cand mi se ia sange sau mi se pun perfuzii pentru ca mi se face rau. Termina cu antibioticul, imi pune o bucata mare de vata pe intepatura si o bucata si mai mare de leucoplast peste ea. Ma pufneste rasul cand ma uit la enormitatea pe care o am pe mana si ma gandesc la leucoplastul mic si rotund pe care il folosesc cei de la Regina Maria la analize. Nu conteaza, aproape sunt libera sa plec acasa.

— Haideti sa va semnez si hartia ca sa pot pleca.
— A, da, hartia. Uitasem. Imi scrie ea pe o foaie, de mana, cum ca cer sa fiu lasata sa plec si ma intorc luni dimineata. Semnez, ii urez o zi frumoasa si ies pe usa, aproape fugind.

Doamna cu punga de biscuiti si banane e inca colo. Ii zambesc ei si fiului ei.

— Gata? Ati terminat?
— Da, ii spun fericita. Plec acasa! Va urez succes!

O iau pe scari pentru ca nu am rabdare sa astept liftul. In timp ce cobor, deschid Uber-ul si chem o masina. Pe drum spre pick-up point ii scriu lui Goerge ca am terminat si ca vin acasa.

O sun din masina si pe mama, sa ii spun ca sunt ok. Vreau ca atunci cand ajung acasa sa nu trebuiasca sa mai fac nimic. O sa o iau pe Bianca in brate, o sa o tin strans si nu o sa trebuiasca sa mai fac nimic altceva.

Ma dau jos din masina, urc repede pe scari, descui usa si intru. Bianca e la Geoge in brate si mananca niste mar cu branza de vaci. Imi zambeste cand ma vede, dar nu e nici pe departe la fel de entuziasmata ca mine. Nu conteaza. Sunt aici, iubita mea. Mami e aici. Daca ai nevoie de orice, sunt langa tine. Lui George ii atarna o bucatica de mar de obraz. In landoul de langa masa sunt niste haine pline de pete roz. Bucataria este un haos unde s-a gatit ciorba de perisoare, cartofi dulci la cuptor si salata de vinete. E atat de bine acasa. Zici ca am plecat o eternitate.

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.