Odata cu cresterea nivelului de trai, din ce in ce mai multe familii nu mai traiesc cu bunicii, unchii, matusile sau alte rude. Asta face ca, din ce in ce mai multe femei sa isi creasca copiii singure. Tatal copilului (sau copiilor) pleaca dimineata la serviciu si se intoarce seara acasa. Are, in cel mai bun caz, cateva ore pe care le petreace cu familia, si asta printre baita, mancat si alte activitati de seara.

Asta este normalitatea zilelor noastre. Dar unde duce asta pentru mame?

La multe ore de stat singure cu copiii lor, zi dupa zi si saptamana dupa saptamana.

O prietena povestea amuzata, acum niste timp, cum a vazut pe strada o mama care ii povestea copilului ei de cateva luni, cum ca nu aia e banca la care trebuie sa mearga, ci cealalata. Da, ajungi sa ii povestesti copilului orice. Sti ca nu te intelege, dar tu tot ii spui. Cica il ajuti sa se dezvolte mai repede daca vorbesti cu el, dar si tu ai nevoie sa vorbesti cu cineva. Cu oricine.

Orice cuvant scos de o alta fiinta umana este o alinare. Asa ca vorbesti cu doamnele care matura in parc, cu casiera de la Mega sau cu oamenii fara adapost care iti striga, de undeva, dintre multi aburi de alcool, un „Sa va traiasca!”.

Iarna nu imbunatateste deloc aceasta sitatie. E viscol afara si nu poti iesi. Asa ca stai in casa. Incerci sa te joci cu copilul, dar nu are stare. Nu vrea sa stea nici in brate prea mult, nici pe spate, nici pe burta. Oricum il pui, nu-i convine. Zdrangani niste jucarele sa-i atragi atentia. Merge pentru cateva minute, dupa care nu-i mai convine nici asa. Te uiti la ceas. Au trecut 30 de minute de cand s-a trezit. Te gandesti oftand ca mai are cel putin o ora pana o sa doarma iar. Il iei iar in brate si-i arati, pentru a zecea oara, perdeaua. Incerci sa fii pozitiva si sa zambesti, dar iti vine doar sa plangi.

Si mamele noastre tot singure ne-au crescut. Tatii nostri erau la serviciu, sau la carciuma, sau Dumnezeu stie pe unde. Si ele nu aveau nici Pempers, nici masina automata de spalat, nici hainute colorate. E usor sa nu trebuiasca sa spal de mana scutece si sa le calc. Asta imi da o multime de timp liber. Cu care habar n-am ce sa fac. Nu pot citi, nu ma pot uita la un film, nu pot sta intinsa in pat si admira tavanul. Inca nu trebuie sa ii fac Biancai de mancare (mai are un pic pana la diversificare). Si atunci? Ce sa fac? Ma uit la ceas si vad ca au trecut 40 de minute de cand s-a trezit. O pun pe spate si ii dau alta jucarie. Sper ca de asta nu se va plictisi atat de repede.

♦

Sunt singura. Sunt atat de singura cateodata de-mi vine sa urlu. Dar nu urlu pentru ca oricum nu are cine sa ma auda. Doar Bianca, si as speria-o. Nu vreau sa o sperii.

As vrea sa-i ofer doar iubire si zambete, doar ca acum nu mai am nimic bun de oferit. Sunt ca un desert pustiu. As vrea doar sa gasesc un colt, undeva. Sa ma ghemuiesc in el si sa nu ma mai misc niciodata. Sa vina zilele si sa treaca, iar eu sa nu ma misc nici un centimetru. Ca un schelet gol, cu oasele stralucind in lumina lunii.

Dar nu pot sa ma ghemuiesc in nici un colt. Ma uit la Bianca si ea se uita mirata la mine. „Nu-ti face griji, iubita mea. Mami e bine. Sunt doar obosita”. Si ii zambesc. Imi zambeste si ea. Ii vad gingiile goale, din care trebuie sa rasara niste dinti. Poate ca de aia nu prea doarme in ultimele zile. Sau poate din alte motive. Cine stie? Eu sunt cu siguranta prea obosita ca sa mai gandesc sau sa mai stiu ceva.

Trebuie sa incerc sa o adorm. Din nou. Ce daca am mai incercat, fara succes, de cinci ori de cand s-a trezit ultima oara. Poate acum adoarme si pot si eu sa respir cateva minute. Macar cateva minute, pana se trezeste iar urland si va trebui sa o adorm la loc.

Sunt atat de singura de-mi vine sa urlu. Ce daca e soare afara. Ce daca sunt oameni care merg grabiti care-ncotro. Nu m-ar auzi nimeni.

Ferice de mamele care nu stiu despre ce scriu acum. Nu sunt depresiva. E doar o zi mai grea. Sunt atat de obosita. Dar tot zambesc cand ma uit la ea. Maine va fi mai bine. Sper. Acum ma duc sa incerc sa o adorm.

♦

Asta gandeam in timp ce stateam intinsa in pat. Ma uitam la aplica de pe tavan. Urmaream fiecare forma si umbra. Bianca era cu George. Eu ma prabusisem, dupa o zi de oboseala si singuratate sfasietoare.

Ce ciudat era ca, dupa ce asteptasem toata ziua sa vina George acasa, sa am cu cine schimba cateva cuvinte, nu mai puteam vorbi. Nu imi venea nici un cuvant in minte. Era totul gol. Nici nu ma puteam uita la el. Ridicam privirea spre el, dar nu-l vedeam. Vedeam doar golul tacut din jur. Voiam doar sa dorm si sa nu ma trezesc prea curand.

♦

Multe femei stau singure acasa cu copiii lor.

Unele zile sunt insorite si frumoase. Atunci se simt cele mai norocoase femei de pe Pamant. E parca de necrezut ca le zambeste copilasul ala care, in urma cu cateva luni, d-abia se misca in bratele lor. Il observa, fascinate, cum se uita curios la lucruri sau cum isi zambeste in oglinda.

Dar sunt si zile grele, ca cea de mai sus. Zile de negura si singuratate. Zile cand le vedeti singure pe o alee din parc, cu privirea un pic pierduta si cate o lacrima in coltul ochiului. Sau nu le vedeti pentru ca nu stiti ce se intampla cu ele. De aia am scris aici. Ca sa stiti si voi.

Iti multumesc, mama, pentru tot ce ai facut pentru mine! Stiu acum ca nu ti-a fost deloc usor. Si nu-ti face griji. Sunt ok. Am avut doar  zi un pic mai grea, dar a trecut. Te iubesc!

---

In timp ce scriu acest post, se aud doua voci cantand. Sunt vecinii mei, el si ea, studenti,  probabil, la Conservator.  Se aude din nou si din nou: „E ziua ta mamico / In dar ti-am adus inima / Si crede-ma, mamico / Un dar mai frumos nu se putea”