Acum trei saptamani postam primul articol despre experienta mea cu nasterea naturala. Ma simt de parca a trecut mult mai mult timp de atunci. Asta pentru ca am retrait toata povestea si pentru ca posturile mele au rascolit amintirile altor femei. Asa ca am povestit cu multi oameni, cunoscuti si necunoscuti, despre cum a fost experienta lor.

Acum aproape cinci luni se nastea Bianca si, odata cu ea, ma vedeam aruncata intr-o lume complet noua cu care habar n-aveam cum o sa ma descurc. Contrar fricilor care scoteau capul de peste tot, m-am descurcat si cu nasterea, si cu recuperarea, si cu viata in trei.

Pe 4 decembrie 2015 eram in Goa, la ceva mii de kilometri departare de George. Scriam postul asta. In seara aia am vorbit pe Skype si, cu vocile tremurande, am purtat urmatorul dialog:

— Iubitule, sti, am tot vazut o gramada de familii fericite de cand am plecat din Romania. Sunt saraci si aici, in India, si in Sri Lanka, dar par fericiti. Sti ce mi-am dat seama?
— Nu. Ce ti-ai dat seama?
— Ca nu conteaza cati bani ai, in ce apartament stai, cat ai salariul si unde iti faci vacantele. Adica conteaza, dar nu conteaza. Am fost atata timp nefericita avand toate astea si, vazandu-i pe oamenii aia cu copii in brate cum zambeau din tot sufletul, mi-am dat seama ca persoanele de langa tine sunt cele mai importante. Voiam sa te intreb… daca ai vrea… sa facem un copil impreuna.
Liniste la capatul celalalt, si apoi, cu vocea la fel de emotionata ca si a mea:
— Da iubita mea, as vrea. De cand ai plecat, m-am gandit si eu la asta si voiam sa vorbim. Ma gandeam ca vom discuta peste doua saptamani, fata in fata. Dar acum daca ma intrebi tu. Da! Mi-ar placea.
— Nici nu sti cat ma bucur sa aud asta.
— Ba stiu.
— Nu trebuie sa fie acum. Doar ce am plecat din tara. Hai sa vii si tu aici, sa ne plimbam pe toate plajele frumoase si sa inotam in toate marile pe care le gasim si apoi, cand ne intoarcem acasa…
— Sunt de acord, iubito!
— Sunt emotionata si d-abia astept sa te strang in brate.
— Si eu am emotii. Te iubesc!
— Si eu te iubesc, frumosule!

♦

Si acum? Unde sunt? Ce voi face mai departe? Cum m-a schimbat experienta asta? Voi mai face si alti copii? Unde as naste acum daca ar fi sa aleg din nou? As merge la stat? Tot la privat?

Zeci si zeci de intrebari se invart in jurul meu. Nu am un raspus concret pentru nici una dintre ele. Am doar vagi idei despre cum mi-ar placea sa arate viitorul meu, dar nimic concret. Nu stiu ce imi va aduce ziua de maine, daca va mai exista ziua de maine. Cum as putea sti ce imi vor aduce anii ce vor veni… daca vor veni.

Mi-ar placea ca Bianca sa aiba un frate sau o sora. Am un frate care imi e una dintre cele mai dragi persoane. Faceam impreuna toate tampeniile de pe Pamant cand eram mici. M-as bucura daca fetita mea va avea o legatura asemanatoare cu o alta fiinta. As fi recunoscatoare daca, la un moment dat, un alt copilas ar alege sa faca parte din viata mea. Nu stiu daca voi avea sansa sa ajung acolo, dar, daca da, nu stiu daca as putea avea incredere in sistemul de stat. Nu stiu daca as merge la un alt privat (unde am auzit cum ca ar avea minuni de genul fotoliu extensibil pentru insotitor sau ora magica) sau as alege iar Regina Maria.

Toate astea sunt intrebari fara sens acum. Prezentul este despre noi trei, despre armonie, sustinere, intelegere si iubire. Este si despre a impartasi unele experiente cu voi, pentru a va da curajul sa faceti ce credeti ca e mai bine pentru voi si copiii vostri.

Nu e usor sa nasti. Dar nu e nici asa greu pe cat as fi crezut. Este doar un moment din viata, ce va fi urmat de alt moment, si de alt moment. Ma lupt in fiecare zi cu mine pentru a nu ma pierde in frici, griji si ipoteze. Incerc sa fiu prezenta aici, in fiecare moment.

Asa ca ascultati-va fricile, dar nu le lasati sa va domine! Nasterea naturala nu e bau-bau. 🙂