Primul motiv pentru existenta cuvintelor ce vor urma este ca aproximativ jumatate dintre oameni sunt barbati, deci nu au cum sa traiasca experienta unei nasteri pe pielea lor (cel mult vor trai pe pielea sotiei/prietenei/partenerei, daca vor asista la nasterea copilului lor).

Al doilea este ca sunt femei care nu au avut copii si care nu planuiesc asta in mod deosebit, dar poate ar fi curioase cu ce se mananca o asemenea experienta.

Al treilea este pentru ca exista o teama generala ce pluteste in lumea femeilor insarcinate (sau care isi doresc sa fie insarcinate) in jurul nasterii. Daca vorbim si de nastere naturala, deja povestile de groaza cu care esti bombardata nu se mai opresc. Cred ca asta este unul dintre motivele care duc la numarul atat de mare de nasteri prin cezariana care nu sunt determinate de motive medicale.

Ultimul motiv este faptul ca, inainte de nastere, am apucat sa vorbesc cu doua femei ce nascusera de curand si m-a ajutat mult sa stiu la ce sa ma astept. Bineinteles ca fiecare experienta este diferita, dar mi-ar fi placut sa pot citi undeva despre cum este de fapt sa nasti. Cum nu am gasit, m-am apucat sa scriu eu.

Avertisment: Nasterea nu are nici o legatura cu o turma de unicorni roz care plutesc pe un curcubeu parfumat, asa ca voi prezenta si unele detalii care pot fi neplacute. Voi fi complet sincera, asa ca, daca vi se face rau cand va ganditi la o picatura de sange, pregatiti-va bine inainte de a citi, sau nu mai cititi (chiar daca eu cred ca ar trebui).

---

Episodul 2 – Internarea si sala de nasteri

Internarea

Am intrat in spital si i-am zis asistentei de la receptie ca am o banuiala ca s-au rupt membranele. I-am dat buletinul si m-a dus “la monitor”. Monitorul are doi electrozi care se fixeaza pe burta, cu doua benzi elastice. Unul dintre electrozi este pentru a masura bataile inimii copilului, iar celalalt pentru a masura contractiie. Incepand cu saptamana 36 de sarcina, am fost la monitor o data pe saptamana, ca parte a controlului de rutina, asa ca stiam ce va urma si eram in largul meu. M-am asezat pe pat. Asistenta mi-a fixat electrozii si a dat drumul monitorului. Am rugat-o sa imi aduca un pahar cu apa rece si m-am intins comod – urma sa stau aici vreo jumatate de ora.

Fun fact: Daca bei apa rece, aceasta ajunge in stomac si senzatia de rece atinge talpile copilasului. Asta il face sa se trezasca din somn, daca doarme, si sa fie activ.

Dupa monitor am plecat spre camera de garda, pentru consult. Domnul doctor care era de garda a decretat ca, intr-adevar, membranele sunt rupte. Chiar daca nu aveam contractii inca, i-a zis asistentei sa ma pregateasca pentru internare. Asta a fost! Daca mai aveam vreun gand ca poate nu a fost nimic si o sa ma intorc sa dorm acasa, in liniste si in patul meu, acesta a fost spulberat.

O asistenta mi-a pus branula si mi-a luat niste sange. Alta mi-a dat un halat mov, niste papuci, niste chiloti de plasa flexibili si cel mai mare absorbant pe care l-am vazut in viata mea. Mi-a inmanat si o punga de gunoi in care mi-a spus sa imi pun toate hainele. Am intrat in baia cabinetului ca sa ma schimb. M-am amuzat uitandu-ma la chilotii de plasa si la cum aratau picioarele mele umflate in papucii pufosi pe care scria Regina Maria. Am ajuns si la halat. L-am intors pe toate partile ca sa inteleg cum sa-l imbrac – se inchidea cu un rand de capse, de sus pana jos, insa nu imi era clar daca trebuia ca ele sa fie in fata sau in spate. Am hotarat ca in fata, pentru ca era mai usor de inchis. Am iesit, intr-un final, si m-am uitat victorioasa la asistenta. Ea s-a uita la zambetul meu de victorie si mi-a zis, in coltul gurii, “Capsele in spate!”. La naiba. Am intrat inapoi in baie si am intors halatul.

Eram tot un zambet. Am vorbit cu doctorita mea la telefon si mi-a zis ca o sa vina de dimineata, la 8, cand intra de garda si sa nu-mi fac griji pentru ca nu se va intampla nimic pana atunci. M-a intrebat cum sunt si i-am zis, fericita, ca deocamdata nu ma doare nimic, deci foarte bine. Mi-a spus ca a vorbit si cu moasa care era de garda si ca am noroc pentru ca este o femeie foarte de treaba.

Ma simteam pregatita pentru tot ce avea sa vina. Tot ce mai trebuia acum era sa imi faca internarea. Pentru asta imi trebuia buletinul, care era la George, iar el era de nagasit. Nu era la usa cabinetului si nici pe vreunul din sirul de scaune care se intindeau pe hol. Pana la urma am iesit, in papuci si halat, si am dat o raita pe holuri, sa il caut. L-am gasit pe un scaun de langa sala cu monitorul. I-am inmanat sacul de gunoi cu hainele si am facut o pirueta, ca sa ma poata admira in toata splendoarea halatului si papucilor de spital. I-am zis ca e oficial, vom ramane in spital.

Cand a terminat inregistrarea, asistenta a mers cu mine pana la etajul unde era sala de nasteri. Lui George i-a zis sa lase tot la masina si sa urce si el la acelasi etaj. Cineva avea sa il ajute sa se echipeze si avea sa il aduca in sala de nasteri.

In lift, asistenta de la camera de garda s-a uitat la mine si m-a masurat din cap pana in picioare. Eu i-am zambit. “Eu cred ca o sa nasteti” mi-a zis ea zambind. M-a pufnit rasul si i-am raspuns ca si eu cred acelasi lucuru. Am intrat in sala de nastere cu incredere si cu zambetul pe buze.

Sala de nasteri

La ora 23.00 am intrat pe o usa pe care scria “Sala de nasteri” si m-a luat in primire doamna Mariana, moasa care era de garda. Din holul lung de spital, am ajuns intr-un hol dreptunghiular. Intr-o parte a holului erau doua usi, fiecare dadea spre o sala de nasteri. In partea opusa era o baie si un rezervor de apa de baut. In hol era calculatorul si scaunul moasei.

Doamna Mariana s-a prezentat, mi-a zambit si m-a intrebat cum sunt. I-am zis ca sunt bine, ca deocamdata nu am contractii, deci totul e in regula. Mi-a zis ca si-a dat seama ca nu ma doare nimic pentru ca m-a vazut asa de fericita, dar sa nu-mi fac griji pentru ca vor veni si durerile.

Am intrat in sala unde aveam sa imi petrec urmatoarele multe ore. In partea din dreapta, cum am intrat, era un pat care avea langa el niste stative, un scaun pliant de lemn si un monitor. In fata patului era un cos imens de gunoi, iar langa el niste hartii pe care m-am aplecat si le-am ridicat, spre a le arunca. Pe peretele din fata erau niste dulapuri cu diverse cutiute si pungi. In partea din stanga a camerei trona o cada cat toate zilele, ramasita a vremurilor cand, la Regina Maria, aveau loc nasteri in apa. Am intrebat de ce nu se mai foloseste si mi-au spus ca, in timpul nasterii femeia elimina, pe langa sange, si materii fecale si ca s-a ajuns la concluzia ca nasterea copilului intr-o cada cu supa de bacterii nu e cea mai buna solutie pentru un nou nascut. Langa cada era o lampa imensa. Moasa mi-a aratat si un radio pe care il pot folosi. Ba chiar i-a dat drumul la un volum considerabil pentru ora acea tarzie. In sala eram noi doua, foarte multa lumina, de la toate becurile ce erau aprinse, si radioul ala din care un domn spunea o poveste pentru copii. Nu stiu cum ar fi putut adormi copiii aia la cat de tare vorbea domnul din radio.

Pentru ca am venit la spital cu membranele rupte si pentru ca stiam de existenta unui steptococ de grup b, schema de tratament spunea ca, pana la nastere, trebuie mi se administreze ampicilina, la fiecare patru ore. La ora 23.05 moasa a pregatit o fiola de ampicilina si a aruncat ambalajele, din capatul celalalt al camerei, spre cosul de gunoi. Nu a nimerit cosul, dar nici nu le-a ridicat. Ambalajele alea au stat acolo pana cand s-a schimbat tura si a venit o alta moasa.

Dupa ce mi-a administrat antibioticul, a iesit din sala si eu i-am scris lui George, spunandu-i ca am ajuns si ca-l astept. Mi-a raspuns ca e la etajul corect, in fata unei usi inchise, si asteapta sa vina cineva sa il ia. M-am dus si i-am zis moasei ca prietenul meu asteapta sa fie luat de catre cineva si adus in sala. Am intrebat-o daca ma poate ajuta.

Ea s-a uitat la mine, m-a masurat din cap pana in picioare, si mi-a zis:

— Prietenul? Dar de ce prietenul? De ce nu sotul?
— “Pe bune? Ne cunoastem de 5 minute si deja te crezi indreptatita sa ma iei la intrebari?” i-as fi zis eu daca as fi avut cumva impresia ca merita sa imi consum energia si nervii cu doamna. Nu i-am zis nimic.

A continuat sa imi explice ca nu e de ajuns sa te casatoresti cu acte, cum doar in fata Domnului conteaza, cum Dumnezeu ii ajuta doar pe cei ce cred in El, etc. Cand a tras aer pentru a continua sa imi dea sfaturile pe care nu i le cerusem, am interupt-o:

— Mergeti totusi sa il aduceti pe prietenul meu? Multumesc.

Vazand ca nu are cu cine, s-a ridicat si a plecat. In cateva minute a venit si George, echipat si pregatit de nastere.

Ne-am arajat sala, astfel incat sa ne fie cat mai comod. Am inchis radioul care urla intr-un colt si am stins toate luminile sub care ma simteam ca un pui pus la rotisat, lasand doar o lampa orientata sa bata in jos. Am inchis usa si ne-am bucurat cand ne-am dat seama ca asta diminueaza si din zgomotul ce venea de la filmuletele la care se uita moasa. Ne-am uitat unul la altul, am ras un pic emotionati si ne-am zis ca asta e, de aici vom iesi trei.

♦

Treptat au inceput si contractile. Ce sunt alea? Cum se simt? Ca niste crampe musculare simtite la menstruatie, doar ca, devin din ce in ce mai dureroase.

La ora 3 a venit timpul pentru o noua doza de antibiotic, asa ca doamna Mariana s-a intors in sala. Cu ocazia asta, am rugat-o sa imi ma idea niste chiloti de plasa. Cei pe care ii primisem la camera de garda erau deja uzi fleasca de la raurile de lichid amniotic care tot cursesera. In loc sa mi-i dea, m-a intrebat la ce imi trebuie. “Pe bune?” ma intreb din nou socata si urmeaza un dialog care inca ma uimeste:

— Cei pe care ii am sunt uzi si foarte incomozi.
— Pai puteti sta si fara.
— Nu pot pentru ca asorbantul asta imens nu are cum sa stea cand merg la baie.
— Pai puteti merge cu el intre picioare.
— Nu, nu o sa merg la baie cu nici un absorbant intre picioare. Va rog sa imi dati o noua pereche de chiloti!

A cotrobait pana la urma prin sertare si, vizibil deranjata de tupeul meu, mi-a intins o pereche noua. Nu stiu daca doamna ii aducea de la ea de acasa sau care era mai exact problema dumneaei, dar am incercat eroic sa nu ma enervez. M-a ajutat si faptul ca era si George cu mine, pentru ca mi-am adus aminte ca eu eram acolo pentru a naste si nu avea rost sa imi consum energia cu moasa.

Doamna Mariana a fost pe tura pana la 7 dimineata, timp in care:

– Ne-am uitat la pozele de la Gura Portitei (unde intr-o anume noapte, fara a visa macar la ce va urma pentru anii viitori, il luasem pe George in brate prima data) si de prin Asia
– Ne-am uitat la un episod din “It’s always sunny in Philadelphia”
– Am stat de vorba si am ras
– Am incercat sa dormim, fara sa reusim insa. Eu din cauza durerilor si a volumului ridicat al filmuletelor despre Arsenie Boca si despre tunelurile energetice din Bucegi ce se auzeau din hol. George pentru ca Regina Maria a fost de parere ca un scaun de lemn pliant, fara nici o pernuta, este suficient de bun pentru ca viitorul tata sa isi petreaca 18-20-24 ore, pana la nasterea copilului sau
– Ne-am facut poze si fimulete si ne-am tinut in brate cum am incaput, chinuiti pe patul ingust

Pe la 6 dimineata eram obosita rau. Ma visam acasa, in patul meu, in bratele lui George si in linistea ce caracterizeaza orasul la ora aia. Disconfortul major nu era dat in totalitate de contractii (care incepusera sa se simta destul de tare) ci de faptul ca nu stateam comod, ca moasa sforaia (la propriu) pe scaunul ei din hol in timp ce o duduie isterizata urla despre dacii care au descoperit primii operatiile, de faptul ca il vedeam pe George obosit si intepenit pe scaunul ala nenorocit, de la faptul ca stiam ca mai e mult si bine de stat asa.

Din cand in cand moasa intra in sala de nasteri ca sa monteze sau sa desfaca monitorul fetal. De fiecare data ma certa pentru ca nu dorm si nu ma odihnesc. Aveam un chef nebun sa ii spun sa ma lase naibii in pace, ca ea este unul dintre motivele din cauza carora nu pot sa dorm. Nu am spus nimic. Daca moasa asta era aia care era de treaba, ma intrebam ingrozita cum sunt celalalte.

♦

La ora 7 a venit schimbul de tura – doamna Iustina. Dupa ce i-a zis noii moase ca nu am vrut deloc sa dorm si sunt obosita, doamna Mariana si-a luat calabalacul si a plecat. Ne-am bucurat amandoi ca niste copii cand am scapat de energiile doamnei.

A doua moasa a intrat in sala si primul luru pe care l-a facut a fost sa se mire ca nu am nici o perfuzie de hidratare pusa. I-am zis ca nu mi-a pus nimeni si ca eu, stiind ca e important sa fiu hidratata, am incercat sa beau cat de multa apa am putut de la bazinul din hol. Mi-a pus repede o perfuzie, apoi s-a apucat sa faca ordine. A asezat toate cutiile pe la locurile lor, a strans ambalajele de la antibioticele ce imi fusesera administrate peste noapte si le-a aruncat la gunoi, ne-a spus sa scoatem ghiozdanul cu laptopul afara pentru ca nu e voie cu el in sala.

Pe la ora 8 dimineata deja nu prea mai puteam. Ma durea burta de la contractii, mi-era somn de picam si habar n-aveam cand o sa nasc odata. Trecusera 12 ore de cand se rupsesera membranele si, in afara de intalnirea cu moasa credincioasa si plina de sfaturi necerute, nu se intamplase mai nimic notabil.

A ajuns si doctorita care m-a controlat si mi-a zis ca dilatatia e inca mica (2-3 cm) si ca avand in vedere ca au trecut deja 12 ore, nu o sa mai poata astepta mult. Mi-a zis ca sugereaza montarea unui cateter epidural care va ajuta la dilatare si administrarea de oxitocina. Deja contractile era dureroase si nu mai puteam sta pe spate.

In discutiile anterioare imi exprimasem dorinta de a incerca sa nasc fara anestezie. Acum ma durea destul de tare (si inca eram la dilatatie mica) plus ca riscam cezariana, ceea ce chiar nu imi doream. Asa ca am fost imediat de acord cu montarea cateterului.

Fun fact: Oxitocina (hormonul iubirii) joaca un rol foarte important in contractiile din timpul travaliului. Daca este secretata natural, vine la pachet cu endorfine, care ajuta la diminuarea durerii simtite. Administrarea de oxitocina sintetica face contractiile din ce in ce mai puternice (si mai dureroase), ceea ce duce la o dilatare mai rapida. Anestezia epidurala este foarte utila in aceste conditii pentru a nu mai simti durerile puternice ce se instaleaza brusc si a fi mai odihnita, fizic si psihic, pentru ce va urma.

♦

In sala a intrat medicul anestezist, plin de energie si de glumite. Pe George l-au invitat sa iasa pe hol pana la montarea cateterului. Eu m-am asezat in fund pe pat, cu spatele arcuit catre doctor. Mi-a facut initial o injectie cu xilina in zona lombara, spunand ca doare putin, mult mai putin decat montarea cateterului. A durut mai tare decat as fi crezut. Apoi a incepus sa monteze cateterul. A durut destul de rau, dar incercam sa stau nemiscata. Dupa ce furtunelul a fost la locul lui, moasa l-a fixat cu niste benzi adezive. Doctorul terminase, George a venit inapoi iar eu m-am intins din nou in pat.

Moasa mi-a administrat substanta anestezica. S-a simtit ca ceva rece care imi intra in spate. Mi-a zis ca in 5-10 minute isi va face efectul. Am rasuflat usurata dupa ce a terminat, in timp ce doamna Iustina iesea din sala de nasteri. In cateva clipe am simtit cum ma molesesc si mi se face foarte somn. I-am zis lui George ca o sa mi se faca rau (avusesem caderi de calciu de-a lungul vietii si stiam moleseala asta pe care o simteam acum). El a vrut sa cheme moasa, dar ea era la baie. I-am zis sa o cheme de acolo pentru ca nu sunt ok.

Cand a venit, doamna Iusina a pornit tensiomentrul. Aveam 5 cu 3. A fugit repede in sectia de ATI, care era langa. A venit cu o asistenta care mi-a administrat epinefrina. Intre timp am primit o punga de solutie salina “in jet” (adica stransa pentru a intra cat mai mult lichid, cat mai repede, pentru a-mi ridica tensiunea). Incet, tensiunea si-a revenit la normal, iar moasa a tot bodoganit ca asa ceva nu s-ar fi intamplat daca cineva isi facea treaba si eu as fi fost hidratata corect. A zis apoi ca de acum nu ma mai pot ridica din pat. Mi-a pus un furtun cu oxigen, mi-a conectat tensiometrul astfel tensiunea sa fie monitorizata constant, mi-a montat cei doi electrozi ai monitorului fetal si mi-a zis ca, pana are loc nasterea, vor ramane montati.

Dupa ce ne-am potolit cu totii, George mi-a facut o poza pentru a pastra momentul in care eram conectata la toate firele. In branula din bratul drept aveam 2 perfuzii – una de solutie salina si alta de oxitocina, mana stanga avea tensiometrul montat, pe burta aveam cei doi electrozi, in spate imi intra furtunelul cateterului, iar la nas aveam furtunelul cu oxigen. Am ras amandoi gandindu-ne la cum s-ar panica maica-mea daca ar vedea poza respectiva.

Intre timp si-a facut si anestezicul efectul si nu ma mai durea nimic. Aveam chiar o stare de bine, stand acolo intinsa in pat. Era ca atunci cand esti rupt de oboseala si te intinzi in pat, stiind ca ureaza sa dormi mult si bine. Doar ca eu nu urma sa dorm, ci sa scot cumva copilul ala din mine.

Am stat de vorba cu doamna Iustina despre cum e sa fii moasa, despre cati copii a ajutat sa se nasca pana acum, despre familiile noastre si familia ei, despre cum e sa lucrezi in sistemul medical de stat si in sistemul privat. Ne-a povestit cum s-a mutat dintr-un orasel de provincie in Bucuresti la vreo 50 de ani, cum la 55 s-a apucat sa faca facultate si cum acum, la 65 de ani, spera sa mai lucreze niste ani buni pentru ca ii place tare mult ce face. Au fost cele mai umane si normale momente pe care le-am trait pana atunci in sala acea de nasteri.

♦

Doctorita a revenit pe la 11 si m-a controlat din nou. Crescuse dilatatia, dar tot nu era maxima, asa ca mi-a zis ca trebuie sa mai asteptam. Mi-a zis ca par foarte obosita si i-am zis ca sunt. I-am povestit episodul cu caderea de tensiune si i-a zis moasei sa imi puna niste glucoza si vitamine pentru ca ii spusesem ca nu mai mancasem de seara, de la 19.00. Nici George nu arata mai bine ca mine, fiind la fel de obosit si nemancat.

Protocolul Regina Maria spunea ca insotitorul, odata intrat in sala de nasteri, nu mai avea voie sa iasa. Adica avea voie, dar daca iesea, nu se mai putea intoarce. Si cum inauntru nu exista nimic de mancare, nici macar un amarat de automat cu sandvisuri, insotitorul avea de ales intre a sta nemancat cu orele, pentru a-si vedeam copilul nascandu-se si a iesi sa manance ceva si a renunta la a mai lua parte la aceasta experienta. George a ales sa ramana, chiar daca el nu primea nici o perfuzie cu glucoza, ca mine.

♦

Pe la 14.00 eram absolut franta. Trecusera 18 ore de cand se rupsesera membranele si 13 ore de cand eram in camera aia si in patul ala. Mai primisem doua doze de anestezic care au facut ca, din nou, tensiunea sa imi scada considerabil. Nu a mai fost nevoie de epinefrina, ci doar de solutie salina din plin. Partea buna era ca nu simteam nici contractii si nici un pic de durere.

Doctorita a venit cu sefa de sectie, pentru a-i cere sfatul legat de ce sa faca mai departe (daca sa mai asteptam sau sa incepem discutia despre o eventuala cezariana). Sefa de sectie m-a controlat si a zis ca gata, sunt la dilatatie maxima si putem incepe nasterea. M-a controlat si doctorita si a zambit, spunandu-mi ca intr-adevar, sunt pregatita.

Nu prea ma simteam pregatita, dar nu aveam de ales. In cateva minute toata lumea s-a activat. Capatul de la picioare al patului a fost demontat si de pe laterale s-au ridicat bratele care urmau sa imi sustina picioarele. Au fost anuntati cei de la neonatologie ca urmeaza sa inceapa nasterea si au venit un medic si doua asistente. Pe George l-au intrebat daca vrea sa ramana si a zis ca vrea. I-au zis sa stea pe scaunul pliant, la capul meu si sa incerce sa nu se miste de acolo, pentru a nu incurca. Doamna Iustina a ajutat-o pe doctorita sa se echipeze, si-a pus un halat, manusi, boneta si masca. Ma simteam ca intr-un SF cu batalii in spatiu: „Battle stations! Battle stations! Everyone, prepare for contact! Shields up! Weapons ready!”.

Toata lumea are pregatita. A venit momentul pe care il asteptasem atata timp si eu habar n-aveam ce am de facut.

---

Citeste si Episodul 1 – Pe drum sau Episodul 3 – Nasterea