Am avut o discutie care m-a afectat emotional, prin comenturi de Facebook, despre turismul ce implica captivitatea pe viata si chinuirea animalelor si pe care trebuie sa v-o impartasesc.

Ieri seara am vazut in feed-ul de Facebook cum o fosta colega de generala, medic si mama, si-a actualizat  poza de profil. Din fotografie zambea fericita alaturi de un delfin care avea gura deschisa, si care, parea la fel de vesel ca si ea. Toate bune pana acum – poza de profil frumoasa, dintr-o vacanta exotica, o experienta noua si interesanta alaturi de un animal dragut. Ce poate fi mai minunat decat asta?

Ei bine, industria turismului care se ocupa cu programe „swim with dolphins” este una neagra. Este, din pacate, unul dintre lucrurile incredibil de crude, care inca functioneaza si scoate bani buni. Si asta din cauza oamenilor care isi doresc o experienta de vacanta alaturi de un animal salbatic si exotic. La fel se intampla si cu tigrii sau elefantii din Asia si, probabil, cu alte animale despre care nu stiu. Despre elefantii din Thailanda am scris aici.

Stiam deja ca aceste industrii ale chinului functioneaza si sunt foarte profitabile. Atunci de unde impactul emotional si nevoia descarcarii lui prin aces post?

In primul rand m-a mirat faptul ca este vorba de unul dintre oamenii pe care ii cunosc, alaturi de care mi-am petrecut patru ani din viata, copil fiind. Unul din oamenii pe care ii apreciez si care mi-a deschis usa casei ei. Am sa detaliez un pic mai jos pentru ca voi, cei care cititi, sa intelegeti mai bine contextul.

♦

In generala faceam naveta pana la scoala – 30 de km dus, 30 intors – in fiecare zi. In clasa a opta am facut meditatii, ca toata lumea. Problema era ca trebuia sa gasesc pe unde sa imi petrec ora pe care o aveam libera intre terminarea scolii si inceperea meditatiilor. Pentru ca nu mi-o puteam petrece stand pe strada, colegii de clasa ma primeau, cu schimbul, in casele lor. Asa mi-am petrecut timp in casa colegei despre care povestesc. Am facut cu ea teme, ne-am uitat la MTV si am ras. Pe vremea aia, cu mintea unui copil de clasa a opta, ma simteam ca un milog, un copil sarac care nu are unde sa stea si e la mila celorlalti. Acum am reusit sa trec peste stresul de la momentul acela si sa raman recunoscatoare colegilor de clasa pentru bunatatea lor si a parintilor lor.

♦

In al doilea rand m-a socat raspunsul pe care l-am primit cand am dat share unui articol care explica ce patesc delfinii aceia. Raspunsul a fost „Nici nu vreau sa citesc articolul pentru ca probabil as afla lucruri pe care nu vreau sa le stiu. Si imi e mai bine asa.” Am incercat sa ii explic faptul ca acesta industrie exista din cauza oamenilor care merg acolo sa isi faca poze, ca daca nu vrea sa stie, poate macar sa nu mai faca reclama acelor locuri, prin folosirea acelei poze de profil. Bineinteles ca nu am reusit sa ma fac inteleasa si ca explicatiile mele, cel mai probabil, au fost luate ca un atac.

Refuzul de a stii, m-a blocat complet. Cum sa nu vrei sa stii ce efecte au actiunile tale? Ti-e teama ca te vei simti aiurea? Ca o amintire frumoasa se va transforma in ceva macabru? Realitatea e ca niste delfini sunt chinuiti pentru ca oamenii sa aiba poze de profil frumoase. Vrei sa te minti ca nu e asa? Ei bine, asta ma socheaza si nu pot intelege. Suntem oameni mari, cu facultati si familii, oameni care avem viata altor oameni in maini. As vrea sa cred ca suntem responsabili si ca, atunci cand primim o informatie, nu o respingem pentru ca nu vrem sa stim. Acest refuz este ceea ce face ca acele animale sa continue sa fie chinuite.

Intr-un sfarsit mi-a explicat franc cum nu va da poza de profil jos, cum pentru ea poza aia reprezinta o amintire frumoasa si cum ea nu comenteaza nimic despre cei care isi expun copiii pe Facebook.

♦

Mi-am facut o bula de oameni pe Facebook pe care ii apreciez si de la care am lucruri de invatat. Caut informatii noi si imi doresc sa inteleg lumea in care traiesc si pe oamenii din ea, oricat ar fi de diferiti de mine. Intentia comenturilor, cat si a acestui post, nu este sa judec, ci sa inteleg. Este, de asemenea, aceea de a face cunoscut chinul animalelor si speranta ca macar unul din oamenii care aveau planificat sa traiasca o asemenea experienta, sa citeasca si sa se razgandeasca. Cred intr-o umanitate buna si empatica. Cred in oameni care se iubesc pe ei insisi, pe cei de langa ei si iubesc animalele. Cred in oameni care nu ajuta la chinuirea lor de dragul pozelor si a like-urilor pe Facebook. Poate sunt eu naiva, dar cred in continuare.

---

Later edit:

Intre timp a aparut in discutie si o fina cunoscatoare a mintii oamenilor si delfinilor. Doamna m-a invitat sa ma documentez inainte de a emite pareri. I-am explicat ca m-am documentat si ca as fi bucuroasa sa citesc orice material are care prezinta o alta realitate. De la dumneaei am invatat urmatoarele:

1.  „Dna X (colega mea) nu are nevoie de likuri ! E prea buna pt asa!”
2. „Poza este superba! Nu vad ca delfinul e terorizat! Si ei sunt pasnici si apropiati de oameni!” si „Acest mamifer este cel mai apropiat omului ! Eu nu am vazut ca sta cu biciul langa el pt poze si likuri! „
3. Sunt patetica (cu trei semne de exclamare).

PATÉTIC, -Ă, patetici, -ce, adj. 1. Plin de patos, care emoționează, impresionează, înduioșează; plin de emfază, de afectare. 2. (Despre nervi) Care inervează mușchii oblici ai ochiului. 

Multumesc pe aceasta cale doamnei pentru apreciere. Marturisesc ca sunt flatata de asocierea adjectivului „patetica” cu persoana mea, chiar daca am o banuiala ca nu asta a vrut sa spuna doamna.

Pentru ca am respectat dorinta colegei mele de a incheia discutia si pentru ca nu are sens sa imi consum energia cu doamna atotcunoscatoare, nu i-am mai raspuns. Faptul ca am facut disponibila imformatia este destul. Fiecare face mai departe ce crede de cuviinta, neavand insa, de data asta, luxul de a spune „eu nu stiam, nu e vina mea”.