Vorbe de duh pe care le-am tot auzit in ultimele luni:
“Oh! Bucura-te de timpul asta! O sa fie cea mai frumoasa perioada din viata ta!”
“Bucura-te de somn, ca nu o sa mai ai parte!”
“Oh! Trebuie ca te simti minunat!”
“Imi aduc aminte cand il aveam pe bebe in burtica, a fost una dintre cele mai grozave experiente!”
Sau, la polul opus:
“Da, e ok ca esti insarcinata. Sper doar sa o poti duce pana la capat”
“Ai grija sa nu faci prea multa miscare pentru ca am o prietena care a iesit la alergat si a pierdut sarcina”
“Sa spui imediat daca poftesti ceva ca poti pierde sarcina daca nu mananci”
“Nu mai merge la bazin ca poate faci iar infectie la rinichi si antibioticele pentru tratamentul acestor infectii nu sunt compatibile cu sarcina. Va trebui sa avortezi.”
“Fa-ti testul de risc pentru Sindrmul Down. Doar nu vrei sa aduci pe lume un copil bolnav. Mai bine avortezi daca se intampla asta.”
Astea sunt mesajele pe care le tot aud de niste luni incoace. O buna parte din oamenii cu care vorbesc imi povestesc cum ar trebui sa ma bucur, cum sarcina este ceva magic, cum este cea mai fericita perioada. Altii, din contra, au toate povestile de groaza de povestit.
Exprimarile de genul “cea mai fericita zi din viata” sau “cea mai fericita perioada” m-au facut mereu sa zambesc ironic. Pe bune? Cea mai fericita? Si dupa ce trece ziua sau perioada aia, ce se intampla? Dezastru? Chiar nu mai am nimic de asteptat de la viata dupa ce “cea mai fericita zi” a trecut, nu?
Apreciez pozitivitatea oamenilor. Intotdeauna o sa rezonez cu un mesaj de genul “You can do it!”. Nu apreciez insa vederea cu ochelari de cal. Nu apreciez selectarea lucrurilor minunate si ignorarea complete a lucrurilor mai putin minunate.
Majoritatea sarcinilor nu sunt ceva complet magic, nu este totul minunat, nu prea paseste lumea pe norisori roz si pufosi doar pentru ca e insarcinata. Mai mult, o buna parte din sarcini sunt legate de probleme, mai grave sau mai putin grave, de sanatate ale femeii sau copilului.
Eu traiesc lucrurile astea acum. Nu vorbesc dintr-un trecut idealizat sau dintr-o parere pe care mi-am format-o din auzite. Asa ca ii rog pe toti cei care tin sa dea sfaturi sau sa povesteasca, sa se gandeasca un pic si la ce efect au vorbele lor asupra femeii insarcinate cu care vorbesc.
Ce e frumos?
E dragut acum cand stau pe canapea si se misca asta mica. E dragut pentru ca stiu ca mai e putin si o sa vina. Si ma pot bucura de asta pentru ca suntem amandoua sanatoase (cel putin din ce stiu de la seria nesfarsita de doctori la care am fost in ultimele luni). Ma bucur ca o sa o vad si pentru ca d-abia astept sa traiesc aceasta noua experienta alaturi de George, sa invatam amandoi lucruri noi si sa crestem frumos impreuna.
Ce nu e deloc frumos?
Frica
Pot sa ma bucur de momentele astea pentru ca nu mi-e frica. Nu mi-e frica de nastere, de durere, de ce s-ar putea intampla acum, sau peste 10 minute sau peste 2 luni.
Sunt atatea femei care aleg azi sa faca cezariana de frica si asta e tare trist. E trist pentru ca isi perpetueaza frica, pentru ca suntem inconjurati de un sistem de sanatate care prefera ca tie sa iti fie frica pentru ca atunci vei cheltui mult mai multi bani pe toate prostiile de care altminteri nu ai avea nevoie, pentru ca frica invinge beneficiile pe care le are pentru un copil o nastere naturala. Ba, mai mult, spunem ca nasterea naturala este stresanta pentru copil si mai bine faci o cezariana mica. 2000 de euro la privat si ai scapat si tu de frica si copilul de stress. Nimic mai fals, dar na…frica.
Depresia
Si cu toate momentele astea dragute, sunt atat de multe altele cand nu simti ca viata e roz si frumoasa. De cand am ramas insarcinata, m-am tot surprins spunandu-le oamenilor “E mai greu decat ma asteptam sa fie.” Cuvantul cheie de aici este “ma asteptam”. Imi formasem niste asteptari false legate de cum va fi perioada de sarcina – asteptari bazate pe carti, filme, povesti idealizate ale oamenilor.
Ei, cand realitatea s-a batut cap in cap cu asteptarile astea, s-a instalat prima data sentiment ca e ceva in neregula cu mine. Eu sunt de vina ca nu ma pot bucura de “cea mai frumoasa perioada din viata mea”. Eu sunt de vina pentru ca nu sunt vesnic fericita si implinita de asteptarea acestui copil pe care mi l-am dorit. Asta, impreuna cu frica de a nu face ceva rau care sa te faca sa “pierzi sarcina” m-au facut sa evit sa ies afara, sa fac prea multa miscare.
Ghici ce a iesit de aici? Un mic pui de depresie pentru ca m-am temut de infectii, pentru ca am redus forte mult activitatile pe care le faceam inainte cu placere si pentru ca eram eu cea defecta si, in loc sa ma bucur de magia aducerii unui om pe lume, ma simteam rau si nu aveam chef de nimic.
Rau, rau, rau si mai multe kilograme
Un nou lucru la care nu ma asteptam a fost cum s-a modificat corpul meu. De frica starii de rau din primele 4 luni am mancat mult mai mult decat mancam inainte. Si mult mai des. Una dintre metodele care fuctioneaza, cat de cat, cu greturile matinale (sau, in cazul meu, cu greturile de toata ziua) este sa nu iti scada glicemia prea mult si asta inseamna sa mananci des.
Ce s-a intamplat cu corpul meu? Ei bine, m-am ingrasat. Nu sunt panicata si stiu ca, de indata ce voi putea reveni la regimul meu alimentar normal (de mancat doua mese pe zi si nemancat chiar in fiecare zi), totul va reveni la normal. Asta nu inseamna ca nu mi-a fost afectata imaginea de sine.
Chiar nu ma simt bine in pielea mea cand vad straturile de grasime de pe picioare si de peste tot. De ce? Pentru ca asteptarea mea eronata, si a societatii in general, este ca o femeie trebuie sa fie mereu slaba si sanatoasa. Si daca inteleg faptul ca acest lucru este fals cand e vorba de alti oameni, mi-e mult mai greu sa inteleg asta cand e vorba de mine. Eu traiesc, la fel ca multi altii, in lumea in care nu sunt cel mai bun prieten al meu ci, din contra, sunt cel mai bun critic al meu. “Nu exista scuza petru grasi – sunt doar niste oameni care nu se pot controla, niste sub-oameni.” Asta este, din pacate, perceptia generala. Si brusc, pe neasteptate, m-am pus si eu in randurile sub-oamenilor.
Si asta pentru ca am luat vreo 5-6 kg mai mult decat spun ghidurile medicale ca ar trebui sa iau. Medicul s-a panicat – “Sa nu mai mancati paine!”, “Este periculos si pentru Dumneavoastra si pentru copil!” Bineinteles ca starea mea nu a fost una mai buna dupa acesta discutie. N-are sens sa spun ca nu am avut vreodata vreo discutie despre fiziologia corpului femeii care, in perioada sarcinii, stocheaza sub forma de grasime cat de mult poate, pentru a asigura supravietuirea ei si a copilului in cazul in care rezervele de hrana nu vor mai fi asa de abundente.
Din nou, partea buna este ca sunt constienta ca doamna doctor nu este cel mai bun medic de pe Pamant. Si ca ori ma trimite sa fac absolut toate investigatiile din lume pentru ca asa mai castiga Regina Maria niste bani, ori, invatand doar despre boli si ce poate merge rau, a uitat ca lucrurile mai merg si bine.
Oboseala
Un alt subiect dur, de care habar n-aveam este oboseala. Nu oboseala aia normala pe care o simte toata lumea cand a tras mai mult decat trebuia. Nu frate, oboseala aia de creierul tau refuza sa mai functioneze si cazi efectiv lat pe canapea si nu te mai poti ridica. Nu poti gandi, nu te poti misca, nu poti face nimic. Zaci acolo ca un zombie. Seara de seara, timp de vreo doua luni. Si din nou vinovatia ca nu mai poti face nimic pentru tine, ca viata ta a devenit anosta – te trezesti dimineata, te duci la serviciu, te intorci si zaci. Asta e viata ta acum. Nu mai esti in stare sa faci curat, sau sa faci ceva de mancare, sa te plimbi, sa vezi un film pana la capat sau sa ii zambesti celui de langa tine. Si iti mai e si rau.
In timpul asta lumea iti spune ca ar trebui sa te simti in al noualea cer. Sa muriti voi! Cum sa ma simt in al noulea cer cand nu m-am simtit in viata mea mai rau decat acum? Dar tu esti aia anormala care nu se bucura de copilul ce va veni. Asta iti spune mintea programata de ani si ani de insecuritati.
Stress
Femeile insarcinate sunt pline de hormoni si plang din orice. Asa o fi. Dar nici toata angoasa emotionala care vine din niste asteptari complet nerealiste (ale tale si ale celor din jurul tau) nu ajuta prea mult la mentinerea rimelului pe gene.
Asa ca dupa 9 luni de stress si frica vine nasterea. Si ghici ce, pe langa toate schimbarile hormonale care cica ar fi un factor important in depresia post-natala, tu mai vii si cu un bagaj de 9 luni de stress, depresie si frica. Si tu esti cazul fericit in care, cel putin din punct de vedere fizic, totul e in regula.
Perceptia lumii cum ca nu mai esti la fel
Lumea se poarta altfel cu mine de cand sarcina mea este vizibila. Pe langa partea cu oferitul locului in metrou, am trait si alte forme speciale ale grijii exagerate pentru femeile insarcinate.
Trebuia sa completez pe un formular datele din buletin si sa semnez. Persoana din fata mea a considerat ca poate imi e greu sa fac asta si i-au zis lui George sa scrie el si mie sa imi dea doar sa semnez (pentru ca vezi tu, cand esti insarcinata, iti pierzi abilitatea de a-ti scrie cu mana ta numele sau seria si numarul de la buletin).
Ah, si cica sunt firme care nu iti dau marire de salariu, chiar daca nu au ce sa iti reproseze in munca pe care ai depus-o in ultimul an, pentru ca esti insarcinata si altii se vor bucura mai mult de banii aia in plus decat tine. Asta se numeste discriminare, dar ajungi sa te intrebi daca merita sa-ti consumi energia, si asa limitata, pentru a incerca sa schimbi mentalitatile acestea.
Edem
Din cauza edemului (retinere de apa in tesuturi) mai am o singura pereche de adidasi cu care ma pot incalta – aia de alergat pentru ca sunt cu un numar mai mari. Si inca o pereche de trecking care ma strang vag si cu care nu pot merge prea mult. In rest nu ma mai incape nimic. Ah, si ma dor articulatiile degetelor de la maini constant de la acumularea de lichide. Big Foot at its finest. 🙂
♦
Nu am scris toate astea ca sa ma plang. Ma consider cumva impacata acum cu toate cele ce au trecut si mult mai pregatita, cel putin emotional, pentru toate cele ce vor veni. Am scris pentru ca voi, cei ce cititi, sa stiti ca nu este totul roz si frumos. Sa nu plecati la drum cu niste asteptari nerealiste pentru ca se vor intoarce impotriva voastra cumva. Nu-i credeti pe cei ce va zic ca e minunat sa fii insarcinata. Nu-i credeti nici pe cei ce va zic ca este oribil. Adevarul este mereu undeva la mijloc si adevarul fiecaruia e diferit. Nu ma credeti nici pe mine pentru ca eu v-am spus povestea mea. A voastra poate fi complet diferita.
cevatimpaici 
Nu stiu cum sa iti spun, dar parca erai linga mine si imi povesteai toate cele scrise in viu grai :), 100% Cami. Mie personal imi este dor de tine si de modul tau de a vedea lucrurile. Cu bune, cu rele reusim sa trecem peste toate.
ApreciazăApreciază
🙂 Trec vineri prin birou sa aduc concediu.
ApreciazăApreciază
Cami, din punctul meu de vedere esti foarte norocoasa pentru ca deja ai identificat cei mai mari dusmani care le pandesc pe viitoarele si pe proaspetele mamici: asteptarile. Faptul ca ai realizat asta intainte de a naste te va ajuta cu siguranta si pe viitor.
Asteptarile in general continua si dupa nastere – sau cel putin asa a fost in cazul meu. Asteptarile de multe ori sunt camuflate si sub numele de planuri. N-o sa fac o lista a ce ar putea merge altfel decat la carte – pe scurt, totul 🙂 Dar nu e un lucru rau sau de speriat, e pur si simplu o realitate. Nici gemenii nu au comportament identic, cu atat mai putin copilul tau si copilul prietenei. Ce i se potriveste unuia nu e universal valabil, iar daca in cazul tau fetita nu doarme, nu mananca broccoli, nu vrea sa stea in carut sau mai stiu eu ce – nu e pentru ca ai fi gresit ceva ci pentru ca asa e ea 🙂 Iti urez putere si luciditate pentru a avea incredere in instinctul tau si a nu te stresa de „graficele de normalitate” pe care ti le recita toti pediatrii.
Cat despre nastere, mie mi s-a parut ca e principalul stress al sarcinii. Sunt in asentimentul articolului tau, pe mine toata sarcina toata lumea cu care ma-ntalneam gasea ca cel mai potrivit lucru e sa ma intrebe daca m-am hotarat cum vreau sa nasc. Zic: nu stiu, cred ca natural. Si toti, dar toti, inevitabil: seriooooos? si nu ti-e frica? Si vorba ta – ok, si daca mi-ar fi frica, cu ce ajuta daca imi reamintiti si voi asta? 🙂
Retrospectiv, mi se pare ca am pierdut nejustificat de mult timp gandindu-ma la momentul nasterii. Cum a venit, asa s-a dus 🙂 Ne temem 9 luni pentru ceva ce dureaza cateva ore. Stres inutil, sustinut de societate si de sistemul medical, intr-adevar. Eu iti zic ca nasterea e o senzatie unica si ca poate fi frumoasa, sper sa ai noroc sa fie asa. Si chiar daca n-ai, zau ca nu-i un capat de lume. Magia de a vedea un pui mic crescut in tine e atat de mare incat uiti pe loc de orice.
Mult a fost, putin mai e 🙂
ApreciazăApreciază
Multumesc pentru cuvintele tale, Madi! 🙂 Din pacate pe oamenii care stiu cate ceva despre firescul situatiei nu prea-i auzi. Tot panicarzii sau cei super entuziasmati de magia sarcinii sunt mai vocali.
Vom trai cu totii si vom vedea ce ne mai vine la rand in fiecare zi. Important e sa mai taiem din asteptari. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Desi ai dreptate in tot ce spui, poate nu ar fi rau totusi sa incurajam tinerii (a se citi tinerele 🙂 ) sa faca copii. Cred ca sunt multe care intarzie, amana sa faca asta din cauza fricii de sarcina si a nasterii. Si a perioadei grele de la inceput, cand copilul este mic. Si e pacat … Din punctul meu de vedere, poate mesajul final ar trebui sa fie: „Da, este greu, dar va merita tot efortul. Un copil te schimba din radacini, te face sa experiemntezi sentimente netraite pana atunci. Un copil iti schimba viziunea, iti reseteaza prioritatile in viata, te face mai empatic, iti testeaza rabdarea in moduri nestiute de tine pana atunci, samd. Deci – do it! Si fa-o cat mai devreme, pentru ca e minunat sa ai inca rabdarea si placerea necesara de a te juca cu copilul tau. (Madi poate sa confirme 🙂 )
Acum … nu de alta, dar sa imi plateasca si mie cineva pensia :D:D!
ApreciazăApreciază
Hm, nu confirm nimic, că nu acesta era subiectul discuției. Cred că e minunat sa ai un copil indiferent de vârstă, și cred că e ok și să alegi sa nu o faci. E opțiunea fiecăruia. Cami a scris despre cum resimte sarcina cu sinceritate și e ok, nu are nicio obligație să susțină impresia generala că e o perioadă mirifică. Nu cred că sunt femei care chiar își doresc copii, dar se sperie de o relatare de genul asta și renunța. În schimb, cred că sunt multe femei care cred că e ceva in neregula cu ele daca nu se simt in al nouălea cer ca viitoare mame, și chiar ajung sa se simtă vinovate. Oamenii trebuie încurajați intai sa se simtă bine cu ei înșiși. Nu poți încuraja o femeie neinsarcinata să facă un copil spunandu-i că sarcina și nașterea sunt ușoare. E o minciună. Poți încuraja în schimb o femeie deja însărcinată spunandu-i că sarcina și nașterea trec repede și nu-s chiar așa de speriat pe cat ni le imaginam. Fiecare lucru la timpul lui 🙂
ApreciazăApreciază
Asta cu incurajarea e cu dus si intors. Depinde foarte mult de fiecare si de contextul in care se afla. Motivele pe care le-ai enumerat tu sunt si cele pt care am ales si eu sa fac un copil. Dar, mai presus de ele, a stat faptul ca l-am intalnit pe George. Eram dispusa sa renunt la toate experientele de mai sus pana/daca nu gaseam persoana cu care sa le traiesc. Intr-adevar, daca singurul motiv pt care nu faci un copil e frica de sarcina/nastere, ar fi bine sa te mai gandesti. Dar lucrurile sunt, de obicei, mult mai complicate.
ApreciazăApreciază
Pentru ca vad ca va incurajati reciproc asa, numai intre parinti si viitori parinti, ma bag si eu in seama sa reprezint vocea celor care nu fac (inca?) copii. Mi-a placut mult povestea Cameliei pentru ca prezinta o alta perspectiva; cumva, iti da impresia ca, in sfarsit, cineva vorbeste „pe bune”, fara sa cosmetizeze realitatea, fara sa ascunda detaliile alea care nu dau bine in poza. Peste tot se vorbeste numai despre sentimentele alea minunate, despre ce frumos se dezvolta o fiinta in interiorul tau, despre nori albi si pufosi, campuri verzi cu floricele multicolore mangaiate de razele soarelui si despre viitoare mame imbatate de fericire, ascultand trilurile pasarilor. Mna, noi astia care habar nu avem cum e, citim, ne minunam si ne dorim si noi. Fara sa ne dam seama ca in cazul nostru poate va fi cu ploaie sau cu zapada sau cu vant sau cu de toate.
Sustin ce spune Cami, Ducu: treaba cu rabdarea si cheful de joaca pot veni numai pe un fond emotional sanatos, fara frustrari acumulate anterior (sau acumulate si rezolvate cat-de-cat) si atunci cand fiecare se simte pregatit; asta nu tine de varsta (eu, de ex., imi dau seama ca am din ce in ce mai multa rabdare cu anumite persoane, sigur mult mai multa fata de cum as fi avut pe la 20 de ani). Eu am vazut parinti tineri si foarte tineri destul de agresivi cu copiii lor, destul de frustrati ca nu isi mai pot indeplini propriile nevoi/dorinte, cu asteptari mari si foarte mari de la copiii lor si cerinte pe masura. Si parinti de varste mai inaintate care nu s-au adaptat stilului de viata al copiilor lor.
Sunt convinsa ca e o experienta intru totul unica sa ai un copil si ca asta te schimba. Sunt convinsa ca e wow si ca merita. Cred si in amnezia parintilor (despre care citesc peste tot) – aia care te face sa uiti cum era viata ta inainte de a avea omulet(i) in jur. Cred ca poate fi muuult mai frumos dupa ce ai copii. Este totusi periculos sa impunem altora standarde sociale de tipul „este bine sa faci copii cat mai devreme”, „nu te vei descurca la batranete fara copii”, „tu nu intelegi viata cu adevarat daca nu ai copii”, etc.
Chiar sunt curioasa, exista multe persoane care si-ar dori copii, care se simt pregatite emotional / financiar / au intalnit persoana cu care simt ca impart aceleasi valori, etc., dar nu o fac pentru ca le e frica de sarcina / nastere?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu una nu stiu daca exista sau oameni care nu fac copii de frica sarcinii/nasterii. Eu am povestit realitatea mea ca sa sparg balonul, gretos de dulce, al parerii generale despre sarcina, dar nu am vrut in nici un moment sa sperii oamenii. Fiecare face ce cred ca e mai bine pentru el/ea, asta daca are norocul sa poata alege cu mintea/inima proprie. Au fost multe momente in viata cand eram convinsa ca nu voi avea copii. De ce? Pentru ca aveam destule probleme de rezolvat cu mine insami si nu ma simteam in stare sa am grija de mine, dar sa mai fie si altcineva de care sa am grija. Nu mi se parea corect pentru un eventual copil sa-i pun in carca, inca de la inceputul vietii, toate traumele pe care nu am reusit sa mi le rezolv cumva. Dar, spre norocul meu am gasit pe langa mine un lung sir de oameni care m-au ajutat sa le descopar, rand pe rand, si sa incep sa le rezolv. Nu am rezolvat tot si, probabil, nu voi reusi sa fac asta in timpul vieti asteia, dar macar stiu ca-s mai pregatita decat eram acum 10 ani sa ofer din binele meu si copilului meu. Dai mai departea ceea ce simti. Daca ti-e rau si viata ta e innegurata, nu ai cum sa dai mai departe altceva decat negura.
Astea sunt motivele mele. Sunt convinsa ca alti oameni au motivele lor pentru care nu vor sa faca copii sau amana momentul. Sunt convinsa, de asemenea, ca nu toti trebuie sa facem copii. Si e ok..totul e ok atata timp cat suntem impacati cu viata pe care o avem si, mai ales, suntem impacati cu noi insine. Daca nu suntem, ei, atunci mai avem de lucru la noi.
ApreciazăApreciat de 1 persoană