Acasa este doar un cuvant. Am tot cautat o perioada locul unde sa il gasesc pe acest “acasa”. Pe cat il cautam mai mult, pe atat imi era mai greu sa il gasesc. Ma stabilizam undeva, dar se intampla mereu ceva, si totul se schimba.

Anul asta mi-a trecut aceasta febra de a cauta un loc magic, numit ACASA. Dupa ce timp de 6 luni, am dormit in cincizeci-si-ceva de paturi, mi-am dat seama ca locul fizic nu are nici o importanta. Acasa e acolo unde sunt cei care imi sunt dragi. Timp de patru ani acasa era Slobozia, unde era frate-miu si toti prietenii din liceu. De vreo 13 ani acasa e Bucurestiul. Tot acasa este si acolo unde imi sunt parintii. Nu e vorba de casa in care am crescut, ci de unde sunt cand merg sa ii vad.

Acasa este oriunde pe Pamantul asta. Aici, unde am descoperit de curand, ca toti oamenii sunt ca mine. Stiti povestea asta? Acasa este peste tot – in casa, in metrou, in bazinul de inot, la capatul Pamantului, oriunde simti ca apartii.

♦

Eram acum niste timp in metrou si ma intorceam de la sala. Alergasem sapte kilometri si ceva pentru a fugi niste griji de care nu scapam. Stateam prabusita pe scaun, asteptand doar sa ajung acasa la mine si sa nu fac nimic. La Victoriei se urca o tipa. Ma uit la ea si se uita la mine. Ramanem asa cateva clipe, uitandu-ne una la alta. “Ce ciudat. Nu a ferit privirea, asa cum fac majoritatea oamenilor pe care ii vad in metrou”, imi spun. Imi zambeste si ii zambesc si eu.

−Buna, imi sopteste de la cativa metri departare, printre toti ceilalti oameni.

−Buna, ii raspund, fara sunet, doar mimand cuvantul, si zambesc din nou.

Acasa e aici, la statia Piata Romana, unde o fata pe care nu o cunosc imi zambeste si ma saluta in metrou. Coboram amadoua la Universitate. Una face stanga, cealalta dreapta. Mergem probabil fiecare acasa.