Sandvisul cu omleta

E sase seara si merg agale pe Campineanu, spre gura de metrou de la Universitate. Am castile in urechi si gandurile imi zboara aiurea la toate problemele de peste zi: „E destul de frig. Chiar se simte ca vine iarna. Au, si cum ma doare rinichiul asta. A treia pielonefrita intr- un an. E ceva, ar trebui sa iau un premiu – cele mai multe pelonefrite pentru anu’ asta! Si tata e in spital. Iar. Ce o mai face si el acolo oare? Sa nu uit sa sun iar la unitatea de primiri urgente cand ajung inapoi acasa.”

Merg si ma las purtata de minte, acolo unde vrea ea. Vad un barbat fara adapost care sta pe treptele unei intrari. Sa aiba vreo 30-35 de ani. Nu as fi spus, la prima vedere, ca locuieste pe strada…si e si asa de tanar. Numarul mare de sacose pe care il are langa el, plus numarul mare de haine cu care e imbracat, imi da de inteles ca e una dintre persoanele fara adapost de pe strazile Bucurestiului. Ma uit in trecere la el cum curata un ou fiert. „De unde l-o avea oare?” e primul gand ce imi trece prin minte.

Merg mai departe si ajung la gura de metrou. Cand sa incep sa cobor, vad o batraica ce sta pe vine, sprijinita cu spatele de peretele de piatra al scarilor. Si ea are o multime de haine pe ea si sta acolo, in frig. Nu zice nimic, nu se uita la oameni, nu cerseste. Doar sta acolo.

Cobor la metrou si ma opresc la un stand de sandvisuri cu omleta. Ii cer doamnei de la casa un sandvis si un ceai cald. Nu au ceai, dar imi ofera o cola.

– Nu vreau suc, multumesc. Dati-mi mai bine o sticla de apa, ii raspund.

Ma uit la cealalta doamna cum bate un ou, cum il intinde pe plita, cum verifica daca s-a copt pe o parte si il intoarce. „Oare o mai fi batranica acolo sus?”, ma intreb in tip ce ma uit cum un strat gros de braza este intins pe omleta.

– Vreti la pachet sau aici?                                                                                                                                        – La pachet, va rog.

Imi inveleste sandvisul intr-un staniol si mi-l pune intr-o punga.

– Sa aveti pofta!                                                                                                                                                            –Multumesc, raspund eu si o iau repede inapoi spre iesirea de la metrou.

Urc scarile cu pas grabit pana cand vad ca batranica este tot acolo. Ma apropii si ma aplec spre ea.

– Buna seara. V-am luat un sandvis. Este cald inca, ii zic in timp ce intind punga de plastic spre ea.                                                                                                                                                               – Vai, mama. Multumesc! Sa te ajute Dumnezeu, fata mea!, imi zice in timp ce se uita fix in ochii mei.                                                                                                                                                                      – Nu aveti pentru ce sa imi multumiti. V-am luat si o sticla de apa, ii zic in timp ce i-o intind.                                                                                                                                                                                  – Sa iti dea Dumnezeu sanatate, mama!

Si in timp ce zice asta intinde mana spre fata mea si ma mangaie usor pe obrazul stang. Ii dau lacrimile si imi multumeste din nou si din nou. Imi dau si mie lacrimile si imi dau seama ca niciodata nu am stat in fata unei persoane necunoscute care sa imi doresca, din tot sufletul, tot binele din lume. Ne imbratisam si plec inapoi spre metrou.

Trec de turnicheti si inima imi bate tare. Cobor pe scarile rulante si am in continuare lacrimi in ochi. Oftez din adancul sufletului pentru a-mi opri lacrimile din a curge.

Nu am mai luat niciodata mancare unei persoane care avea nevoie. Eram obisnuita, la fel ca majoritatea, sa trec pe langa ei, fara sa ma uit, fara sa vreau sa vad. Soarta lor trista ma facea sa am parte de un sentiment neplacut, asa ca bagam ochii in ciment si treceam repede mai departe.

Azi n-am mai facut asta. Acum am trecut peste jena pe care o simteam si am facut ce simteam ca trebuie sa fac. Batranica asta poate fi oricine. Poate fi o vecina, poate fi o matusa, o bunica, pot fi chiar eu peste ani si ani. Poti fi chiar tu. Asa ca fa o fapta buna, ia cuiva ceva de mancare, ia-i o bautura calda. Vei fi atat de fericit(a) ca poti intinde o mana de ajutor!

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.