Stau pe scaunul de la birou si ma doare un pic spatele. Iata a trecut o luna si 2 zile de cand stau pe scaun la birou. Astept o colega sa termine ce are de facut si sa mergem la masa…Ce sa fac? Ma mai uit pe Facebook, mai citesc cate un articol, mai vad un filmulet.

Imi apare in newsfeed un articol legat de documentarul lui Dragos Lumpan despre transhumanta. Zambesc pentru ca mai citisem la un moment dat despre el si inca de pe atunci mi s-a parut unul dintre proiectele cele mai interesante de care am auzit in ultimul timp.

Am citit articolul si am intrat pe site-ul proiectului (adica asta). E acolo un filmulet de vreo doua minute…este atat de viu, atat de plin de energie, atat de entuziasmant incat am uitat si de durerea de spate si de foame si de tot. Cand au trecut cele doua minute ale filmuletului parca m-am trezit intr-o alta lume, o lume adevarata, care are un sens si care este vie. Imi tineam capul cu mainile in timp ce zambeam cu gura pana la urechi si aveam ochii umezi de emotie.

Dragos Lumpan are un proiect tare frumos…un proiect despre oameni si animale, un proiect autentic despre viata de acum. Atat de tare m-au emotionat povestea lui din articol si alea doua minute de filmulet incat am facut ce nu am facut niciodata pana acum – am intrat si i-am sustinut material proiectul.

De obicei nu dau bani – nu dau bani cersetorilor, nu dau bani slehtelor de copii care, mai nou, te ataca la metrou pentru a stoarce de la tine bani pentru unicef, satele copiilor, etc, etc, nu dau bani de tigari sau de bere in Vama. De ce? Pentru ca nu vad cum banii aia care imi sunt ceruti (care sunt, de fapt, timp din viata mea) i-ar ajuta in mod real pe cei care ii solicita. Nu cred ca daca ii dau eu 10 lei unui cersetor, viata lui va fi mai buna. Nu vreau sa fiu unul dintre cei care deschid portofelul si, brusc, se simt niste oameni mai buni. Sa ajuti pe cineva inseamna sa investesti timp si energie (mai mult timp decat cele 15 secunde necesare pentru a da bani), e o raspundere si e o chestie pe care ti-o asumi. In nici un caz nu e o modalitate de a scapa de sentimentul de jena pe care il ai cand vezi cate un copil murdar cu mainile intinse catre tine.

Asta a fost prima data cand am simtit ca timpul pe care mi-l petrec la birou poate ajuta un om sa isi urmeze visul (un om care sa nu fiu eu 🙂 ). Si stii ce? Asta e o chestie care intr-adevar merita! Sper ca documentarul sa fie gata la un moment dat si proiectul sa fie un succes…Si daca nu va fi sa fie asa, stiu ca povestea lui Dragos Lumpan, ce a trait si ce a invatat el in toti anii astia, e ceva atat de frumos incat nu putem, nici macar cu imaginatia, sa atingem.