De cand m-am oprit pe loc, parca toate vechile probleme mi-au gasit adresa si vin toate in vizita de-odata. Cand eram plecata faceam lucruri noi mai mereu, eram preocupata de altele, eram obosita, traiam pur si simplu si nu mai apucam sa ma opresc si sa imi fac griji. Acum…nu stiu. Sunt trista si obosita mai des.

Spre deosebire de Lucian si de George, eu am plecat in Asia pentru ca ma saturasem sa merg zi de zi la un serviciu care nu avea nici un sens, ma saturasem sa fac lucruri doar pentru ca asa le face toata lumea si nu mai gaseam nici un motiv sa continui ceea ce faceam. Stiam ca undeva, cumva, trebuie sa existe ceva maret.

Acum ca sunt inapoi acasa, asist din ce in ce mai des, ca spectatoare, la lupta ce se da in mintea mea intre doua idei. Sunt doua idei pe care le consider relativ corecte si, totodata, complet opuse.

Prima idee: Jobul la corporatie este o activitate care iti mananca viata, sufletul, energia si tot ce e mai bun din tine si te face, usor-usor, robotelul perfect in cautare de apreciere si recunostiinta din partea sefilor, a clientilor, a colegilor. Si, uite asa, robotel cu robotel si cu alte mii si mii de alti robotei, reusim sa realizam cea mai mare adunare de fiinte aproape vii de pe planeta.

Chiar daca sunt constienta de exagerarea ce sta prezenta in afirmatiile de mai sus, am spus-o asa pentru a accentua ideea. De ce cred toate astea? Pentru ca in ultimul timp:

• Ajung sa petrec mult timp facand nimic concret
• Ajung sa petrec timp cu oameni cu care nu as vrea sa il petrec (si gasesc din ce in ce mai greu timp sa petrec cu cei cu care as vrea)
• Si atunci cand fac totusi ceva, nu este ceea ce as vrea sa fac cu adevarat (pe principul daca maine as avea toti banii din lume nu m-as duce sa mai stau la acelasi birou)

Si atunci? Ce e de facut? Nu stiu, dar ceva trebuie facut. Ceva, orice pentru a rupe lantul robotelului din mine si a trai libera si zburdand pe campii.

A doua idee: Acceptarea vietii asa cum iti vine si trairea din plin a fiecarei clipe este solutia pentru o viata fericita. Stim cu totii (sau cei mai multi dintre noi) ca fericirea nu tine de ce ti se intampla, ci, de cum interpretezi tu ceea ce ti se intampla. Un om, aflat intr-o anumita situatie poate fi in culmea tristetii, depresiei si disperarii, in timp ce un altul poate trai, in exact aceleasi conditii, perfect  multumit. Ideea de baza e ca lucrurile nu vor fi doar asa cum ai vrea tu sa fie, si, atunci, decat sa fii nefericit, mai bine le accepti asa cum sunt si gata.

Intrebarea de 1000 de puncte in acest moment este daca sa fac ceva sa schimb ceea ce nu imi convine sau daca sa ma adapostesc in acceptare si gratitudine.

VS

In momentul asta, omul de actiune din mine zbiara din toate puterile: “Cum sa stai asa si sa nu faci nimic? Da, e adevarat ca nu se intampla nimic cu adevarat grav in viata ta, dar nu poti sta si astepta sa se rezolve lucrurile singure. Trebuie sa actionezi! ACUM!”.

Pe omul asta de actiune l-am ascultat mai toata viata pana acum. Am fugit tot timpul dintr-un loc in altul, m-am luptat cu lucrurile care nu imi conveneau, si, ce nu puteam schimba, ajungea sa fie dat la o parte si pus la o distanta cat mai mare de mine. Am fugit astfel de relatii (ca erau prieteni sau iubiti), am fugit de familie, am fugit de joburi, am fugit de tot. De fiecare data cand o situatie ajungea sa nu mai corespunda ideii mele de “ce e bine pentru mine” fugeam fara sa ma uit in urma. In plus, ma asiguram ca pun o distanta cat mai mare intre mine si persoana respectiva (atat fizica, cat si psihica) astfel incat nimic sa nu ma mai poata rani din directia respectiva. Asa au trecut in inexistenta prietene din scoala, fosti iubiti, membri ai familiei, colegi de munca si cati si mai cati. Spre norocul meu unii au inceput sa invie miraculos in ultimul timp si sa imi dea ocazia de a vedea clar acest lung sir de repetari ale aceleiasi si aceleiasi reactii (M-ai ranit? Nu mai existi pentru mine. Adio!)

Nu stiam unde voi ajunge cu sirul gandurilor cand am inceput sa scriu aici. Acum vad ca am ajuns la un nou experiment de incercat. 🙂

Incepand de azi voi exersa o existenta bazata pe ideea cu numarul doi. In loc a fug de viata de zi cu zi, in loc sa fug de corporatie si sa imi focusez toata energia in gasirea acelui atat-de-bine-ascuns “altceva de facut cu viata mea”, voi alege acceptarea si gratitudinea.

Stii ce? Viata mea de lucratoare in corporatie are si avantaje, avantaje ce mi-au fost mult mai clare in calatoria asta prin Asia. Stilul actual de viata imi permite o multime de libertati si conforturi la care mult prea multi oameni de pe planeta asta pot doar sa viseze:

• Am o casa mai mult decat decenta in care sa dorm
• Am mancare si apa in fiecare zi si destui bani cat sa nu imi pun problema foamei sau a setei in viitor (asta daca nu ne distrugem cu totii planeta intre timp, dar asta e o alta poveste)
• Am o masina cu care sa ma plimb pe oriunde vreau in tara asta
• Am acces la ce carti, filme, piese de teatru, concerte si alte manifestari culturale vreau
• Am cunoscut si continui sa cunosc zi de zi o multime de oameni frumosi de la care am ce invata si care ma fac sa zambesc
• Am libertate fizica, psihica si financiara de a calatori in orice loc doresc de pe Pamantul asta
• As putea sa locuiesc oriunde mi-as dori (cu ceva munca, bineinteles) si constientizez ca acum sunt in Bucuresti pentru ca vreau sa fiu aici, nu de nevoie
• Am langa mine un om absolut minunat (chiar daca de cand cu jobul petrec mai putin timp cu el) care ma face sa ma mir in fiecare zi de cat noroc absolut chior am avut sa il cunosc

Si astea de mai sus sunt ideile care mi-au trecut prin minte doar asa, la o prima cautare. Hehe..cate lucruri am pentru care sa fiu recunosatoare in viata asta! Tu stii cate ai? 🙂

Stii ce? Treaba asta cu acceptarea si gratitudinea incepe brusc sa para cea mai buna idee pe ziua de azi!

Ii dau experimentului astuia un deadline, si anume un an. Timp de 365 de zile voi incerca sa imi percep viata  plictisitoare, de mers-la-munca-si-intors-de-la-munca, in spiritul acceptarii si recunostiintei. Inca nu imi e clar cum voi masura succesul sau insuccesul experimentului, dar accept faptul ca nu totul este clar. Si, dupa cum ar zice frate-miu, “Let future me deal with that!” 🙂