Punct. Si de la capat

De luni ma fac corporatista. Iar. Acum vreo sapte luni ma gandeam, cu o oarecare teama, ca va trebui sa ma intorc pe scaunele cu suport lombar ale corporatiilor bucurestene. Ei bine, iata-ma aproape acolo, dupa aproape opt luni de facut altceva.

Nu imi e nici teama, nici nu sunt dezamagita de intoarcere, si nu, nu sunt nici in culmea fericirii. Pur si simplu sunt. Si atat. Lucrurile isi urmeaza cursul si fiecare etapa este exact asta, o etapa in drumul spre urmatarea etapa.

La inceputul lui noiembrie 2015 plecam de pe scaunul cu suport lombar si ma uitam cu entuziasm in toate partile. Cautam in stanga si in dreapta autenticitatea, sensul vietii asteia, fericirea aia care se ascunde bine pe undeva si misiunea mea era sa castig jocul asta de-a v-ati ascunselea. Totul era nou, totul era colorat altfel, totul era inspaimantator. Eram ca un catel scapat din lesa autoimpusa si care ajunsese prima data sa miroasa florile din curtea de peste drum.

Acum, dupa ce am mirosit orice floare am vrut, la orice ora am vrut, oriunde pe Pamantul asta am vrut, mi-am dat seama ca nu mai vreau sa fug. Am deschis intr-un sfarsit ochii si am vazut florile din mine si florile de langa mine. Stii cum e cand ani de zile stai langa un muzeu, dar nu mergi niciodata in el pentru ca e acolo, la indemana? Ei, asa am cautat si eu totul undeva departe. Cautarea s-a incheiat, cel putin deocamdata, cel putin pentru etapa asta.

Plecarea asta a fost cel mai bun lucru pe care l-am facut vreodata pentru mine. A fost unul dintre putinele lucruri pur egoiste, in care nu mi-a pasat de cine ce zice, de cine se supara sau nu m-am temut de ce relatii se vor raci sau se vor dilua in negura departarii. Am acceptat lucrurile asa cum au venit si, pentru prima data in viata mea, m-am oprit din a imi face griji pentru orice amanunt cat de mic.

Si ce ai invatat, Cami, in opt luni de zile?

Timpul asta, care de fapt nu exista, este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le am. Timpul asta in care pot sa stau pe loc si sa nu fac nimic, sa nu ma gandesc la nimic, sa stau si sa admir viata si sa ma bucur ca exist. De ce traiesc? Nu stiu si nici nu coteaza. Vad acum ca este o intrebare fara sens si nu o sa imi mai pierd timpul cu ea.

Cea mai importanta revelatie este ca iubirea este adevarata noastra natura. Si nu, iubirea nu doare, nu dispare, nu se stinge, nu se diluaeaza in timp, nu se cearta pe cine a dus gunoiul ultima data sau cine a platit data trecuta la restaurant. Inainte sa il vad pe George cu adevarat, credeam ca iubirea din filme e doar o idealizare prosteasca, facuta ca sa avem la ce visa, dar care nu poate exista in lumea asta amarata. Incetasem sa sper ca pot experimenta vreodata asa ceva. Acum stiu ca iubirea din filme este ceva prostesc cu adevarat, doar o incercare timida de a reda ceva viu, si care nu poate, nici pe departe, sa cuprinda fericirea pura de a deschide ochii de dimineata si a-l vedea langa tine, de a-l strange in brate, de a rade cu gura pana la urechi, de a merge de mana pe o carare de munte sau de a face o salata impreuna.

Inainte sa imi opresc mintea din a alerga ca nebuna in jurul grijilor si gandurilor si a folosi clipele alea de liniste petru a vedea scanteia de lumina, de durere ascunsa, de speranta, de veselie si de frumusete pura care statea langa mine, scanteia asta care, pe lumea asta, in momentul asta, are, pentru motive de identificare sociala, numele George, totul era confuz.

Cea mai mareata epifanie a ultimei perioade este faptul ca toti suntem asta – niste scantei facute din atat de multe lucruri. Si eu, si tu, si cel pe care il iubesti, si ala de te calca pe nervi in cel mai autentic mod cu putinta, toti suntem niste crampeie de constiinta. Sa ai cateva clipe de claritate in momentul in care te uiti la o persoana si sa poti zari, macar un pic, scanteia asta, amestecul incredibil de emotii si trairi si interpretari personale, sa vezi omul ala zambind din tot sufletul atunci cand il vezi cu adevarat, este sensul vietii asteia.

Nu conteaza unde lucrezi, sau daca lucrezi, nu conteaza ce casa ai sau ce masina sau daca esti gras sau slab sau batran sau copil sau sarac sau lenes, esti om. Doar atat. Sau atat de mult.

Asta am invatat stand pe drumuri cu lunile, asta stiu acum cand stau pe loc. Asta o sa tin minte luni, in prima zi de mers la munca din nou. Asta este reconectarea cu mine si cu esenta omeneasca pe care am plecat sa o caut.

sam_7900.jpg

 

6 gânduri despre &8222;Punct. Si de la capat&8221;

  1. Bravo inca o data pentru modul original in care surprinzi si redai trairile si emotiile ( sau lipsa lor) asociate unui anume eveniment. In ce priveste Asia…lucrurile sunt simple, personal eu nu cunosc nicio persoana care o data ce a calcat pe acele meleaguri, sa nu viseze, candva, la o reintoarcere ( fie ea cat de scurta)…( categorie in care ma includ si pe mine)). Asia are un farmec exotic de nestapanit, parerea mea.

    Apreciază

    1. Mersi pentru apreciere 🙂 Nu stiu cat de original e, ca asa gandesc mereu si mie mi se pare perfect normal :). Si eu, ca si altii, ma voi intoarce in Asia sa vad si alte locuri si alti oameni. Nu stiu insa daca atractia spre taramuri indepartate este doar in cea ce priveste Asia..ma gandesc ca si cei ce au fost in America de Sud o perioada viseaza sa revina..nu stiu..e o banuiala pentru ca, inca, n-am fost acolo 🙂

      Apreciază

      1. Din perspectiva celui care a bifat si doua tari din America Latina ( Mexic si Venezuela) as zice ca da, intr-adevar, exista dorinta de revenire si in acea „zona” a lumii si chiar de a o vizita mai mult. Cu toate acestea, Asia de Sud Est mi se pare cel mai exotic si profund diferit loc unde am fost pana acum. Desigur, e doar o parere personala si la ora adevarului fiecare isi face propriul clasament. ))

        Apreciază

  2. Da.. Pacat ca de multe ori toata chestia asta pare uneori ca un film dat pe fast forward, momente, oameni care nici nu ai apucat sa le atingi ca devin amintiri.. da, o sa vina altele, alti oameni, alte zambete, lacrimi, mai bune, mai proaste.. dar nu stie nimeni spre ce se deruleaza scenariul, si la sfarsitul zilei suntem toti singuri in bucatica noastra.. Si de ce mai avem abilitatea sa ne punem intrebari daca nu au niciun raspuns? Si daca toata chestia este un etapa, spre altceva, mai bun, mai pur, de ce nu suntem acolo de la bun inceput? dar in fine, este ceea ce este, nu avem de ales decat sa o traim cum putem mai bine.

    Apreciază

    1. Eu nu mai cred ca trebuie sa ajung in etapa urmatoare si urmatoare si urmatoare..Incerc sa traiesc acum si sa ma bucur de acum..fara intrebari existentiale, fara griji ci doar sa zburd si sa zambesc..asta incerc, nu imi iese mereu, dar cand imi iese e foarte frumos 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.