M-am tot intrebat de-a lungul lunilor ce-au trecut oare cum o sa fie „acasa” atunci cand ma voi intoarce. Scriu cu ghilimele pentru ca nu am un loc fizic pe care sa il numesc acasa, ci e mai mult un concept teoretic format din familie, prieteni si locuri cunoscute.

Cand mergeam cu taxiul de la aeroport pe Magheru, dupa ce am aterizat, tot imi treceau prin minte doua lucruri. Primul era ca sunt, pentru prima data in cinci luni si ceva, intr-un loc cunoscut. Al doilea era ca Bucurestiul nu este nici pe departe un oras urat, gri, murdar si plin de gropi.

„Cum ti se pare Cami in Romania, acum ca te-ai intors?” e intrebarea pe care o aud aproape obsesiv in ultimele 12 zile. „Cum sa fie? E foarte bine.” zic eu de fiecare data zambind.

Pana acum nu m-am bucurat niciodata asa de mult de un dus cu apa fierbinte si cu presiune, de luxul de a pune ibricul pe aragaz dimineata si a-mi face cafea, de luxul de a deschide frigiderul si a lua ceva de mancare de acolo, de luxul de a pune niste rufe in masina, a pleca la plimbare si de a le scoate la intoarcere curate si aproape uscate. Nu am apreciat niciodata lucrurile astea, ci le-am luat ca pe niste lucruri ce sunt normale. Ei bine, acum, la aproape doua saptamani de cand m-am intors, inca zambesc cand beau cafea proaspata dimineata si cand strang rufele parfumate de la uscat.

Mi-a fost un pic greu sa ma readaptez la viata din Bucuresti, la iesit in oras cu diversi prieteni. Am fost vineri seara in Eden si era plin ochi de oameni, de pusti de liceu, de corporatisti iesiti de la serviciu, de boemi si de hipsteri, de straini, de catei si de biciclete. Zumzetul ala continuu generat de oameni a fost pentru mine intimidant pentru ca ma dezobisnuisem sa fiu intr-un loc ca asta. Concluzia a fost ca timp de cateva zile eram „socially awkward”, dar sper ca mi-am revenit. 🙂

„Dar oamenii cum ti se par?”. Romanii sunt mult mai veseli decat imi amintesc sa ii fi vazut eu vreodata. Am iesit pe strada, la plimbare si am vazut o multime de tineri mergand pe strada in grupuri si razand, o multime de bunici iesiti cu copiii la joaca,  o multime de oameni care se plimba pe jos, seara, dupa serviciu. Nu, nu s-au schimbat brusc in cateva luni toti oamenii din Bucuresti, ci eu m-am schimbat.

Da, e trist cu coruptia si cu dezinfectantii si cu cate si mai cate probleme grave avem inca, dar, cu toate astea, ma consider norocoasa ca m-am nascut aici. Nu am inteles asta pana cand nu am vazut in India sau in Laos sau in Cambodgia ce inseamna sa fii cu adevarat sarac si sa traiesti intr-un stat unde nu ai nici o sansa.

Tot ne uitam cu jind spre civilizatia din vest, dar pretul platit pentru civilizatia aia este in omenie. Am sesizat foarte clar diferenta dintre oamenii pe care ii intalneam pe strada in Asia si cei din vestul Europei. In Asia iti zambeau, te salutau, chiar daca habar n-aveau cine esti tu si ce cauti p-acolo. In Lisabona multi oameni se plimbau singuri pe strazi, incruntati si cu privirea in pamant. Multi traiau in mintea lor si nu vedeau nici macar ca e soare afara si canta pasarelele…invarteau si tot invarteau ganduri in minte. M-a intristat sa vad cum traiesc insingurati si tristi, dar, din punct de vedere economic, mult mai bine decat asiaticii aia saraci si amarati.

Una peste alta toate diferentele astea oricum sunt irelevante. Suntem cu totii oameni pe Pamant si mai avem multe de invatat unii despre altii. Mai avem mult de munca impreuna pana ne vom respecta unii pe altii si vom respecta planeta asta pe care traim, chiar daca habar n-avem ce cautam aici. Mai presus de bani, de masini, de case, de haine de firma, mai presus de cafeaua de dimineata si de masina de spalat, trebuie sa invatam sa il respectam si sa-l iubim pe fiecare dintre noi, fiecare fluture si albina si floare si munte si izvor. Zambiti pentru ca e soare afara si canta pasarelele! 🙂