Intotdeauna am fost pe fuga, grabita sa ajung ba acolo, ba dincolo. Am alergat de la o destinatie la alta, de la o activitate la alta, lasandu-mi intre ele timp doar cat sa ma odihnesc un pic.

Ies in oras, stau ce stau, ma plictisesc si plec sa fac altceva.

sau

Stau singura acasa si ma uit la un film. Se termina filmul, ma apuca un soi de panica si ma intreb ce sa fac acum. Imi trece prin gand sa nu fac nimic, dar sentimentul de disconfort major pe care mi-l da gandul asta ma face sa ma uit la un alt film, la care eventual si adorm ca sa nu mai trebuiasca sa ma gandesc la nimic.

sau

Sambata dimineata ma trezesc la 7.30, ma imbrac si plec la bazin. Bag 40 de bazine cat sa ma obosesc bine. Ajung acasa, mananc, fac curat, ma schimb si plec in oras. Ma plimb cateva ore, ajung acasa, dorm un pic, ies pe undeva seara, ma intorc acasa si ma culc.

sau

O zi oarecare – trezirea, micul dejun, imbracat, la munca, la masa, la munca, acasa, masa, in oras la un suc / film / teatru, acasa, dus, citit, somn

Acum stau pe plaja si nu fac nimic. De fapt scriu postul asta, asa ca nu se pune ca nu fac nimic. Inainte am citit un pic si probabil voi continua dupa ce scriu aici. Dar ma gandesc ca este un moment bun sa nu fac nimic. Dar absolut nimic, nimicul ala in care te uiti la mare si la oameni si, in timp ce faci asta, ajungi sa te uiti in interior. Simt cum ma cuprinde un pic teama cand scriu asta. Cine stie ce voi gasi acolo? De ce am fugit tot timpul asta? Nu stiu, dar nici nu voi stii pana nu ma opresc sa aflu.

Este amuzant cum nu mi-e frica sa imi dau demisia si sa plec in lume, ci mi-e frica sa stau singura in tacere. Dar a venit momentul sa trec si prin experienta asta.