Deschid incet ochii si ma uit la ceas. E 8.30 dimineata. Prin ceata ajunge un gand la mine cum ca mai am jumatate de ora de dormit pana o sa sune alarma. Adorm la loc.

Sunt intr-o camera mare, alba si foarte luminoasa. In fata mea este o masa mare cu fructe curatate. Intind mana sa iau niste portocale si niste ananas si dau sa le mananc. Aud in spatele meu niste voci care imi zic sa mananc mai repede pentru ca nu mai am mult timp si voi muri.

„Ha, deci asta e…a venit si randul meu” imi zic, in timp ce realizez ca urmeaza sa mor, nu peste un an, nu peste zece ani sau treizeci de ani, ci in cateva minute. Nu mi-e frica, nu ma panichez, nu imi pare rau. Este un lucru care se intampla si il accept asa cum vine. Sunt chiar uimita de cat de linistita sunt si de cat de limpede traiesc aceste ultime clipe.

Iau cateva portocale si le bag in gura. Sper sa apuc sa le mananc inainte sa mor pentru ca sunt foarte bune. In timp ce mestec ma intorc catre un alt colt al camerei. Acolo, intr-un pat, doarme linistit George. Ma intind langa el, il iau in brate si ii spun ca il iubesc. Am un sentiment foarte puternic de siguranta ca ne vom mai intalni la un moment dat, asa ca zambesc linistita. Mor zambind.

Deschid ochii si ii inchid repede la loc de la lumina. Ii deschid iar si clipesc un pic. Il vad pe George dormind langa mine. „Nu am murit!”, realizez vesela si il iau in brate. Sunt asa fericita si recunoscatoare ca m-am trezit, ca respir, ca e soare afara si ca el este langa mine.

Dimineata asta toate culorile sunt mai intense, toti oamenii sunt mai veseli, timpul trece mai incet. Stiu ca totul este perceptia mea, dar sunt foarte fericita. Azi dimineata am visat tare frumos. Am visat ca am murit, doar ca sa ma trezesc plina de viata. Sper ca visul asta sa se intoarca ori de cate ori am nevoie sa imi reamintesc ca sunt asa norocoasa sa deschid ochii si sa respir.