Stau la o terasa de pe malul rauletului ce trece prin Vang Vieng si beau un shake de portocala si morcov. Stau intinsa pe niste perne verzi si ma uit in zare la muntii de calcar ce se intind peste tot. Mai citesc cate un capitol din Un veac de singuratate, mai iau o pauza sa privesc in jurul meu.

Sunt in Vang Vieng de cateva zile si maine plec mai departe, spre Vientianne, dar asa as mai sta cateva zile aici. Zilele astea au fost zile de leneveala, de dormitat, de admirat peisajul, de facut baie in ape turcoaz, de ascultat noaptea greierii si de privit la stele.

E bine sa te opresti din alergat din cand in cand si doar sa stai, sa nu ai nimic de facut, sa te trezesti cand vrei si sa faci ce iti vine sa faci in clipa aia. Vang Viengul ma face sa observ, sa imi analizez viata si sa ma minunez de cate linii drepte am trasate in minte.

Liniile astea mi-au fost trasate de societate, de parinti, de scoala, de munca, de oamenii cu care relationez zi de zi, de mine insami. Trebuie, trebuie, trebuie…Acum realizez ca nu trebuie nimic. Liniile astea drepte pot fi de fapt ondulate, pot face cercuri sau sfere sau pot sa nu existe. Totul e o chestie de perceptie.

Linistea pe care o am aici am intalnit-o atat de rar incat am recunsocut-o imediat. Ma face sa imi aduc aminte de o dupa-amiaza de vara cand eram la Milcov, la ai mei, si seara, la ora 7 fix, au inceput sa treaca alene vacutele spre casa. Este linistea momentului in care traiesti fara sa mai percepti existenta a ce a fost sau grija a ceea ce va fi.

Ma opresc acum din scris, ma uit la muntii din zare, la George si la Lucian care lenevesc langa mine si ma gandesc ca parca as mai citi un pic sa vad ce s-a mai intamplat cu clanul Buendia. Asta o sa fac pentru ca azi nu trebuie sa fac nimic.