Sunt in Ha Long Bay si stau inauntrul barcii pe care o sa dorm in noaptea asta. Stau la masa cu George si cu Lucian si cu niste oameni pe care i-am cunoscut de cateva ore. Cei de la masa noastra sunt 3 pusti danezi (doua fete si un baiat care doar ce au absolvit liceul si au plecat sa se plimbe prin lume inainte de a se hotari ce vor face mai departe cu viata lor) o tipa din Germania, la fel ca si danezii, proaspata absolventa de liceu si un tip din Bahrain care este la facultate si in vacanta a plecat pentru o luna si jumatate sa se plimbe prin lume.

Noi trei suntem printre cei mai batrani turisti de aici. Noroc cu familia din Corea de Sud cu cei doi baieti ai lor si cu cei doi mosuleti de vreo 70 de ani din Israel, ca altfel chiar eram decanii de varsta ai excursiei.

Stam de vorba cu ei si inevitabil discutia ajunge la calatoria fiecaruia, ce face acum, ce a facut inainte si tot asa. Mi se pare uimitor faptul ca in Vietnam am intalnit o gramada de oameni care calatoresc pe o perioada de cel putin cateva luni. Majoritatea sunt tineri si foarte tineri (a se citi mai tineri decat noi). Singura tipa cu care am relationat din punctul de vedere al varstei este o americanca – Erin – care a fost project manager intr-o companie de IT din State si a simtit ca ceva nu este in regula cu viata ei in momentul ala, asa ca si-a dat demisia si a plecat de una singura prin lume. Pe Erin am cunoscut-o intr-o dimineata in Da Lat si apoi am citit ce a povestit despre excursia ei de pana acum aici.

Ma uit in jurul meu si imi dau seama ca asa cum exista categoria elevilor, categoria studentilor, categoria angajatilor cu rate la banca, asa exista si categoria calatorilor prin lume. Fiecare cauta ceva sau vrea doar sa se plimbe, dar cu totii mergem cu rucsacii in spate si ne intalnim si avem scurte conexiuni pentru ca apoi sa plecam mai departe si sa intalnim alti oameni.

In Ha Long Bay este frig, afara picura usor si totul este gri. Este departe de locul la care visam eu de cativa ani incoace din pozele pe care le-am tot vazut pe net, dar este frumos. Griul asta perpetuu si cu stancile astea inverzite care se ridica in ceata gri au un farmec aparte.

Stam la masa si pustiul danez ne povesteste despre cele doua excursii pe care le-a facut in Ghana pana acum, despre voluntariatul la o scoala dintr-un satuc uitat de lume unde a incercat sa ii invete pe copii si pe profesori ca nu este ok ca cel mai bun elev din clasa sa il bata pe cel mai slab la indemnul profesoarei, cum a mers 42 de ore cu un autobuz, dintre care vreo 6 cu o gaina in brate, despre cum le-a facut copiilor o poarta de fotbal improvizata si de cat de fericiti au fost, despre cum a jucat fotbal cu ei in picioarele goale pe pamantul plin de pietre si s-a ales cu o gramada de basici in talpi, despre cum a vazut cum traiesc mii de oameni pe munti de gunoaie (acolo traiesc, acolo dorm, mananca din gunoaie, ala este tot universul lor) si despre cum se uita le ei si se gandea ca sunt la fel ca si el si nu intelegea de ce el traieste atat de usor fata de el si cate si mai cate. Toate astea povestite de un baiat danez de vreo doi metri, cu parul blond si lung care a facut toate astea in liceu. Acum are 20 de ani si merge prin lume si nu ii e clar ce o sa faca, poate o sa faca facultate, zice ca ar vrea sa fie medic.

Mai tarziu, cand ramanem doar noi trei, toate astea ne duc pe toti cu gandul la facultatile noastre si incepe inevitabil o discutie despre cum a fost. Si George si Lucian vorbesc si vorbesc despre tipuri de copiute si servite si cate si mai cate si eu nu pot sa ma gandesc la nimic altceva decat la cat de lipsit de sens a fost totul. Atat efort am depus timp de cinci ani sa termin o facultate cu care nu am rezonat nici o secunda si nu pot sa ma abtin sa ma intreb oare cum ar fi fost lucrurile daca toata energia aia ar fi mers intr-o directie care sa imi placa si care sa ma imbogateasca pe mine ca om din punct de vedere spiritual. Nu regret nimic, stiu ca nu are sens, dar ma bucur pentu pustiul asta danez de a stat in fata mea si sper sa continue pe drumul care ii place si sa nu il doboare nicicand presiunile societatii. Sunt convinsa ca daca va vrea, va ajunge un doctor tare bun si parca il si vad voluntar prin cine stie ce tara din Africa.

Ce sa zic..la astea imi tot zboara mintea cand barca se intoarce incet printre stancile din Ha Long Bay spre mal. La asta si la Vietnam, la oamenii de aici si la tara asta interesanta.

Mi-am petrecut aproape o luna in Vietnam si trebuie sa spun ca viza de 30 de zile nu este de ajuns pentru a vedea tot ce vrei sa vezi. Din toata Indochina, vietnamezii sunt oamenii care si-au revenit cel mai repede dupa razboiul din Vietnam. Sunt un popor darz, rezistent, muncitor, vesel si tot timpul in miscare si sunt convinsa ca toate trasaturile astea au fost cele care i-au ajutat sa le faca fata americanilor atata timp (vreo 30 de ani) si sa ii invinga.

Sudul este complet diferit de nord, atat ca vreme cat si ca oameni. In sud e cald si ceva mai relaxat totul, in nord este frig (cel putin acum) si are o tenta mai comunista si mai austera. Poate asa mi s-a parut mie de la vreme, dar sper sa revin odata si in toiul verii sa ma pot plimba in tihna prin Sapa (fara sa inghet ca acum) si sa pot inota in Ha Long Bay.

Multe lucruri fara sens am facut in viata asta, sau cel putin acum am ajuns sa le vad ca pe o amorteala si ca pe o grava pierdere de timp si energie, dar toate m-au adus cumva aici. Si e bine aici. Este prima data cand fac exact ce trebuie sa fac, pentru mine.