Seara de Jazz vietnamez

Ne-am intalnit din nou cu Dan in Hanoi si ne-a spus ceva de un club de Jazz la care merge cand e in oras si unde e muzica live in fiecare seara. Cum nu am mai auzit muzica buna de ceva timp (hitul actual al Vietnamului si al Cambodgiei care rasuna peste tot este asta), mi-am zis ca este o idee buna.

Ajungem la 9.20 la Binh Minh Jazz Club, dupa ce am ajuns prin niste ganguri dubioase pentru ca am fost destul de fraieri sa credem ca Google Maps are idee unde este clubul. Intram si ne asezam la o masa in fata scenei. Comandam, eu un ceai si George o ciocolata calda (printre cele mai ieftine chestii din meniu care si asa sunt mega scumpe pentru bugetul nostru de calatorie), si ne asezam mai comod in scaune ascultand muzica.

Scena este intr-un colt al camerei intunecate si pline de fum, iar pe ea sunt o domnita ce canta la bass, un pusti la tobe, un nene la saxofon si un alt tip la pian. Nu ma dau a fi o fina cunoscatoare a muzicii Jazz – am ascultat de cateva ori in linistea apartamentului de langa Conservator, am fost la vreo cateva concerte la Sala Radio si vreo cateva prin carciumile din Bucuresti si, pot spune ca un concert de Jazz este o experienta careia ii zic intotdeauna DA cu placere. Ce se intampla in barul asta imi place..muzica asta este exact ce imi trebuie in momentul asta si din nou ma surprind gandindu-ma ca este ceva atat de magic si atat de natural incat, din cand in cand, ma trec fiori si mi se face pielea de gaina. Imi aduc aminte de Alex si de team buildingul ala de la Vidraru cand ne-a cantat un pic si zambesc si mai tare.

La o masa din fata noastra sta un japonez (banuiesc asta dupa fizionomie si dupa berea Sapporo din care gusta din cand in cand). Sta cu ochii inchisi, asculta bucata de saxofon pe care domnul cu chelie o interpreteaza cu foc si zambeste. Ma uit la el, la cum sta singur la masa si zambeste in camera asta intunecata si plina de fum si imi zic ca asta este ceva nou pentru mine in ultimele luni dar, cumva, atat de familiar.

Ma uit la tipa de la bass. Expresia fetei ei nu imi spune nimic. Nu zambeste, nu se incrunta, totul este plat. Este ca un robotel care urmareste partitura dar nu traieste nimic. „Ciudat jazzul asta vietnamez” imi zic. Pustiul de la tobe sa tot aiba vreo 19 ani. Ma bucur sa vad ca si el si tipa de la bass sunt tineri si canta deja in cluburi de jazz. Ma inveseleste intotdeauna cand gasesc dovezi ca se poate trai in lumea asta si facand ceva artistic si ca pragmatismul asta cu care am crescut legat de alegerea meseriei bune, banoase, se poate duce naibii.

Muzica tot aluneca usor, intrerupta doar din cand in cand de strigatele de entuziasm ale unui domn la vreo 50 de ani. Tipul, cel mai probabil american dupa cum vorbeste, sta la masa cu o asiatica cam de aceeasi varsta cu el, si e singurul din tot barul care traieste muzica in exterior.

O domnita tanara, slaba, cu o rochie destul de scurta pentru frigul din interior trece pe langa noi, pe niste tocuri considerabile, in drumul ei spre scena. Ha, si eu care credeam ca muzica din seara asta va fi doar instrumentala. Domnita isi aseaza cu greu suportul de partitura pe care aseaza o tableta. Observ ca nici cel de la pian nu canta dupa partitura ci are un telefon pus in fata lui. Ne-am dat naibii..tehnologia asta chiar e peste tot. Incepe cantecul si astept si tot astept sa vad cu vocea domnitei devine al cincilea instrument in piesa pe care o canta. Dar nu devine pentru ca vocea d-abia i se aude si se intelege doar vag engleza pe care o canta. Imi amintesc brusc de concertul Luizei Zan din spatele muzeului Enescu si de cat de grozav a fost. Domnita asta este departe rau.

La un moment dat intra un domn mai in varsta, cu parul carunt, lung, prins in coada. Se saluta cu toata lumea, isi scoate saxofonul din geanta si se alatura celor de pe scena. Testeaza de cateva ori saxofonul si li se alatura fix in mijlocul piesei. Da, tipul asta chiar pare ca stie ce face si mai si zambeste din tot sufletul. Brusc mi se pare ca energia intregului club se schimba. Pana si domnita robotizata de la bass zambeste de cateva ori in timpul acestei melodii. Domnul este in cateva dintre pozele de pe pereti asa ca tragem concluzia ca probabil este renumit in Vietnam.

Totul se opreste si artistii iau o pauza. Ma uit la ceas si este vreo 10 seara. Misto la club de jazz in Hanoi, dar parca lipseste ceva. Casc incet si ma gandesc ca as cam pleca spre camera de hotel ca si asa ma ustura grav ochii de la fumul de tigara de peste tot. Uitasem cum e sa te afumi pe toate partile cand iesi in oras, noroc ca pana ajung eu acasa n-o sa se mai fumeze in carciumi in Bucuresti si o sa poti sa te bucuri linistit de concerte. Dar nu plec pentru ca Dan nu a ajuns inca si vorbisem cu el ca ne vedem aici.

Cand ma tot gandeam la asta intra si el pe usa. Buna seara tuturor! Da comanda de o bere, niste alune si stam la povesti despre cum ne-am distrat in prima noastra zi in Hanoi, despre cum am cumparat un bilet de tren, apoi am mai cumparat altul, apoi l-am returnat pe primul si tot asa. Despre cum au incercat diversi sa ne dea mici tepe pe ici pe colo (ma rog, i-am povestit de alea de care ne-am prins, probabil ca ne-am si luat vreunele fara sa ne dam seama).

Pauza se termina si muzica incepe din nou. Japonezul din fata noastra adormise de-a binelea la un moment dat, doar sa fie deranjat din somn din cand in cand de saxofonul care ii canta langa cap, asa ca la pauza a intins-o. La masa la care statuse el stau acum doi pusti tot la vreo 20 de ani. Mi se pare ciudat cand ma uit la ei faptul ca parca nu se potrivesc in peisaj deloc. Cel putin unul dintre ei are o freza de smecheras si m-as astepta sa il vad mai degraba intr-o agentie de turism incercand sa prosteasca turistii sa plateasca preturi exorbitante pe excursii decat aici. Ma amuz apoi gandindu-ma la ce frumos functioneaza preconceptiile in mintea mea.

Incepe o noua melodie si baiatul de la tobe se ridica, si, in locul lui, vine un tip de la masa asta (nu smecherasul, ci celalalt). Ei..deci asta era explicatia, imi zic…tipii astia probabil canta cu totii. Foarte tare!

Intre timp aflam de la Dan ca domnul in varsta ce venise mai tarziu este un renumit saxofonist vietnamez si ca locul asta este al lui. Dan ne spune ca a facut si puscarie pe timpurile cand nu era ok sa canti Jazz pentru ca este muzica dusmanului. Am citit apoi aici cate ceva despre el, Quyen Van Minh, si mi s-a parut tare interesanta povestea, mai ales partea aia cum a desoperit jazz-ul la radio in timpul razboiului din Vietnam, cum a invatat singur sa cante la saxofon si a continuat sa faca asta pentru ca iubea muzica asta si cum nu a tinut cont de parerea nimanui care ii spunea ca nu trebuie sa faca asta.

Pionierul jazz-ului vietnamez este foarte tare! Se ridica in picioare si tine un discurs in engleza despre cantecul vietnamez pe care urmeaza sa il cante cu totii. Si vorbeste vreo cateva minute despre el, pacat ca nu inteleg mai mult de 20% din engleza lui, dar apreciez faptul ca azi vorbeste in engleza pantru cele 4 mese care sunt ocupate de vestici. Si apoi canta impreuna cu colegii lui vreo doua cantece si energia din sala este ceva spectaculos. Este vesel si viu si da celor din jurul sau, inclusiv noua, celor din sala, din vietatea lui.

Ma uit cum in timpul cantecului tipul de la pian se ridica si da volumul mai tare pentru unul din instrumente, cum tipa de la bass ii face semn colegului de la tobe ca a pierdut un pic ritmul si il ajuta sa se sincronizeze, cum domnita de la voce vorbeste si rade cu cel de la pian. Tot ce se intampla aici este autentic. Oamenii astia canta si da, mai gresesc cateodata, si da, se corecteaza pe ei sau pe cei de langa si vorbesc si rad impreuna in timp ce canta. Si Quyen Van Minh se plimba printre scaunele noastre in timp ce canta la saxofonul sa si zambeste fiecaruia in parte pe ritm de „what a wonderful world”. Si chiar este..tot ce este in jurul nostru este minunat.

Smecherasul se ridica de pe scaunul lui si se duce la tobe. „Hai sa il vedem si pe pustiul asta ce stie”, imi zic. Si stie. Initial canta linistit si relaxat, ba mai face si cate o schema cu betele. Apoi mai schimba voit ritmul pentru a o tachina pe solista si rade ca un copil care face o boacana special ca sa te testeze. Totul este amuzant pana in momentul in care incepe o piesa ritmata si tipul asta are un solo de cateva minute bune in care toata sala ramane cu gura cascata. Tipul este genial si se vede ca asta este menirea si fericirea lui in viata. Imi aduc automat aminte de Whiplash si zambesc din nou. Smecherasul asta care a intrat in bar si pe care eu eram gata-gata sa-l trimit la vandut excursii este cel mai tare baterist pe care l-am vazut vreodata.

Ce sa zic….a fost o seara tare-tare misto cu totul. Multumesc Dan pentru pont! Si pentru cinste. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.