Asta este postul cel mai greu de scris de pana acum. Incep sa scriu aici fara sa imi fie clar ce o sa povestesc si ce o sa iasa. De ce? Pentru ca ce am vazut in ultimele 3 zile de cand sunt in Phnom Penh a fost destul de solicitant si greu de inteles.

Sunt in autobuzul care face legatura intre Siem Reap si capitala, Phnom Penh. Cu cat ne apropiem de destinatie, ma astept ca drumul sa fie din ce in ce mai bun, dar imi dau seama repede ca ma insel. Drumul se reface si se largeste si, astfel, pe zeci si zeci de kilometri este doar un drum de pamant rosu care este ori o mare de praf greu, rosu, care acopera tot, ori mocirla rosie, acolo unde oamenii si-au scos furtunul la poarta si uda drumul ce trece prin fata curtilor lor.

Totul este rosu si greu – case, pomi, oameni. Si este un praf constant pentru ca asta este drumul care leaga cele mai mari doua orase ale Cambodgiei. Ma uit pe gem, din autobuzul cu aer conditionat, in timp ce mestec biscuiti cu ciocolata, la o fata de vreo 13 ani, in uniforma scolara, care se chinuie sa pedaleze pe bicicleta, prin noroi. Asta este probabil drumul ei zilnic de intoarcere de la scoala. Poze nu am facut, dar puteti vedea unele pe blogul lui Lucian – aici.

Sunt in Phnom Penh si merg pe strada. Amestecul asta de bogatie si saracie este aici parca si mai puternic decat era in India. Si aici orasul este in continua dezvoltare, se construiesc cel putin vreo 10 zgarie-nori. Pe strada, in traficul haotic, vezi scutere, tuk-tuk-uri si masini foarte scumpe. La mare cautare sunt Range Roverele, albe si stralucitoare, Toyota Tundra, imense pentru dumurile de aici si la fel de albe si de stralucitoare, si Prius-urile.

Merg pe strada in miezul zilei spre Lucky Lucky Motorcycle Shop, un service moto/agentie de turism, pentru a ne lua pasapoartele pe care le-am lasat la ei pentru a ne obtine viza de intrare in Vietnam. Este cald de imi vine sa cad din picioare (vreo 34 de grade la umbra), este praf, si fac slalom printre zeci de masini si scutere parcate, pe ceea ce ar fi trebuit sa fie trotuar. In slalomul asta tot inhalez gaze de esapament ca sa fie treaba buna. In Phnom Penh nu prea exista trotuare, si acolo unde exista sunt ori parcari, ori sunt ocupate de magazine care isi intind marfa efectiv pana in strada, asa ca daca esti ciudat, ca mine, si vrei sa mergi pe jos, este pur problema ta cum te descurci. Sa fii sigur insa ca in 10 minute vei fi intrebat cel putin de 15-20 de ori daca nu vrei sa mergi cu tuk-tuk-ul sau cu motocicleta de catre soferii care stau si lenevesc la umbra.

Ajung la o taraba de unde imi iau ceai cu gheata si black perles. Nu stiu ce sunt aceste perle, din ce sunt facute, dar as bea cel putin un ceai cu perle zilnic. Dau comanda si ma asez pe banca, asteptand sa fie gata. Intre timp scot lotiunea anti-tantari si incep sa o intind pe picioare pentru ca, si la temperatura asta, m-a ciupit deja un tantar, cred ca al o sutalea, sau ceva de genul, de cand am plecat de acasa. In timp ce intind crema pe picioare, ma intreb daca se va face noroi de la cat praf am reusit sa strang in doar o ora de cand am iesit din hotel. In timp ce eu am dileme existentiale despre noroiul de pe picioare, in fata trage un Range Rover din care coboara o domnisoara mica si tare aranjata care se opreste si vorbeste cu fetele care fac ceai. Ma uit la ea, ma uit la noroiul de pe picioarele mele, ma uit la traficul haotic si la gunoaiele din zare, ascult galagia orasului si glasul fetelor de la liceul de vizavi. Nu stiu care este ciudatul in toata povestea asta.

Orasul asta este clar orasul extremelor. Pe alocuri este la fel de murdar ca unele zone pe care le-am vazut in India. Hotelul in care stam este un bloc luxos de vreo 10 etaje, cu piscina pe acoperis, in mijlocul unui cartier prafos si incins, unde majoritatea cladirilor nu depsesc inaltimea de 2-3 etaje. Ma tot intreb de unde atatea extreme?

Banuiesc ca o mare parte a situatiei actuala vine din ce s-a intamplat in trecut in Cambodgia. Pana acum cateva luni nu stiam nimic despre genocidul care a avut loc aici in anii 70, sub regimul Khmer Rouge. In doar patru ani, 1975 – 1979, un sfert din populatia tarii a fost ucisa de o alta parte a populatiei. Unul din fiecare patru cambodgieni a fost ucis fie in inchisori, fie in centre de exterminare, fie a murit de foame sau de vreo boala capatata in sclavia agrara care a cucerit toata tara.

Stiind despre toate astea doar ce am citit in cartea pe care mi-a imprumutat-o Bianca inainte de a veni aici – First they killed my father – scrisa de o tipa care era doar un copil in timpul celor intamplate, merg sa vizitez S21 (un liceu care a fost transformat in inchisoare) si Killing Fields (un fost cimitir chinezesc unde, pe o intindere de 2.5 hectare, s-au gasit gropi comune care contineau mii de schelete).

Ajung la S21, iau audio guide-ul, ma asez pe o banca, la umbra unui copac inflorit si incep sa ascult. Dupa cateva cuvinte de introducere, intru in cladirea A. Aici, la parter, sunt celule si, in fiecare dintre ele este un pat metalic, niste catuse care erau folosite pentru a lega detinutul de pat, si o cutie metalica. Pe peretele din stanga, in fiecare celula, se afla cate o poza mare a ceea ce a fost gasit in camera respectiva cand acest loc a fost descoperit de soldatii vietnamezi – cate un cadavru cu gatul taiat, legat inca cu catusele de metal de pat.

Pe vremea khmer rouge, odata ajuns in S21 nu se intreba nimeni daca esti vinovat sau nu. Daca ai ajuns aici sigur esti vinovat si scopul gardienilor de aici este doar sa te tortureze zilnic, de mai multe ori pe zi, sa te infometeze, sa faca orice este necesar pentru a obtine de la tine declaratie scrisa cum ca esti in legatura cu CIA sau KGB sau oricine, cum familia ta si prietenii tai sunt parte a unei conspiratii impotriva tarii. Si te tortureaza zi de zi pana ajungi sa spui asta. Apoi iti iau declaratia si te duc spre Killing Fields, unde te executa. Daca vreunul dintre cei ce te tortureaza face exces de zel si mori inainte de a da declaratia cautata, ei bine atunci iti va lua locul in inchisoare si va fi la randul lui torturat si omorat.

Intre cladirea A si B este un loc cu niste bari de lemn care erau folosite de copiii de liceu pentru joaca. In curtea exterioara este umbra, sunt copaci infloriti, copaci de mango si cocotieri. Stau pe o banca la umbra si ascult cu groaza cum domnul ce vorbeste in audioguide povesteste cum erau folosite barile alea pentru tortura. Oamenii erau legati de ele, bagati in niste butoaie cu apa si inecati. Apoi scosi, treziti si procedeul se relua.

Intru in cladirea B. Aici, la parter, sala dupa sala de poze. Poze cu oameni care au fost adusi in inchisoare, familii intregi, pentru ca khmer rouges credeau ca odata ce tatal tau a fost inginer, atunci toata familia ta este infestata de idealuri capitaliste si trebuie sa fie exterminata. Erai luat de pe strada si ucis daca vreun membru al familiei tale facea parte din vechiul regim, daca vreun membru al famiiliei tale era intelectual, daca purtai ochelari, daca aveai mainile prea fine si nemuncite, daca erai cantaret sau actor.

Ajung in fata unui panou ce contine poze ale celor ce lucrau in S21 – tortionari si personal adjuvant ce se ocupa de curatenie, bucatarie si tot ce mai trebuie. Ma uit la fata dupa fata dupa fata. Toti sunt copii intre 12 si 20 de ani, adusi aici din sate uitate de lume pentru a proteja idealul Kampuchei Democratice de dusmanii care risca sa o pangareasca. Ma uit la fata unui baiat de vreo 18 ani care se uita fix la camera care i-a facut poza, acum 40 de ani, si ma intreb cati oameni a schingiuit, cati copii de doar cativa ani a batut si a ucis doar pentru ca parintii lor purtau ochelari. Toti ochii de pe panoul asta se uita la mine si imi dau lacrimile pentru ca sunt doar niste copii care nu inteleg nimic din lumea in care traiesc si, la 12 ani, sunt invatati sa tortureze.

Apoi sala dupa sala de poze a celor ce vor fi adusi aici, torturati si omorati. Merg si audioguide-ul imi vorbeste in urechi si mai merg un pic. Termin de vazut cladirea asta, ies afara si ma asez extenuata pe o banca, la umbra. Ascult mai departe povesti ale oamenilor ce au trecut pe aici. Mi-e cald si pe obraji imi aluneca lacrimi si nu inteleg de ce s-au intamplat toate astea. Iese si George din cladirea B, ma ridic si merg mai departe cu el. Mai sunt inca doua cladiri de vazut si nu mai pot sa merg singura.

Dupa ce vad tot, stau pe o alta banca la umbra. Sunt obosita. Nu neaparat de la caldura, cat sunt obosita psihic. Nu pot sa vorbesc, nu imi vine sa zic nimic si in capul meu este doar ceata. Nu am putut face nici o poza aici, mi-a fost groaza de ce s-a intamplat. Iesim de aici si mergem in oras, departe de locul asta, sa colindam, sa gasim ceva de mancare si sa incercam sa asimilam ce am vazut.

Au trecut doua zile de cand am fost la S21 si sunt in tuk-tuk, in drum spre Killing Fields. Intru, platesc cei 6$, iau audioguide-ul si incep sa merg si sa ascult. Merg pe aleile prafuite si ascult detaliile sinistre ale camioanelor incarcate cu oameni slabi, aproape morti de foame, care cedasera si semnasere declaratiile dorite si erau adusi aici pentru a fi ucisi.

Ajung la prima groapa comuna. Este ingradita de un gardulet din bambus care are pe el o multime de bratari colorate. Ma uit la ele, ma uit la gardulet, ma uit in zare la sutele de fluturi care zboara peste tot, la palmieri si la pomii infloriti si ascult cum erau ucisi, om dupa om, cu lovituri in cap date cu sape, bate, macete, pentru a economisi gloante care erau scumpe.

Merg mai departe si ma asez pe o banca, la umbra. In spatele meu este un gard cu sarma ghimpata. Mai departe de el sunt campuri de orez si oameni care le lucreaza. In fata este un lac, iar sub apa lui sunt schelete care au fost lasate acolo sa se odihneasca. In casti mi se desfasoara povestea unei femei care s-a trezit goala si plina de sange intr-o noapte, in mijlocul campului, dupa ce a fost violata si batuta de  vreo 12 khmeri rouges.

Ajung la un copac crescut langa o alta groapa comuna. Vad aceleasi bratari colorate puse pe betele de bambus ce creaza gardul din jurul gropii. Aceleasi bratari le vad, una langa alta, pe trunchiul copacului. Aflu de ce. Pentru ca aici au murit ceva mai mult de o suta de femei si copii. Femeile au fost ucise cu lovituri in cap, in timp ce copiii lor erau luati de picioare si li se zdrobea capul de trunchiul acestui copac, apoi erau aruncati in groapa, peste cei deja morti. Copil dupa copil dupa copil, toti s-au nascut in familia gresita. „Mai bine ucizi un nevinovat decat sa risti sa iti scape un dusman” imi rasuna in urechi unul dintre sloganurile khmer rouges in timp ce ma uit la bratarile insirate pe trunchiul copacului.

Langa o caseta de sticla ce contine oasele care inca ies la iveala din gropile comune odata cu sezonul plois si care sunt stranse de angajatii de aici, se gaseste o casuta pe un stalp mic, plina la randul ei de bratari colorate. Aflu din audiogiude ca in traditia cambodgiana este o casa a spiritelor. Localnicii cred ca spiritele care inca ratacesc o vor folosi pentru a gasi adapost in ea.

Un alt copac maret este in fata mea. De data asta asta era folosit pentru a agata de el boxe. Executiile se faceau pe ascuns si, pentru a masca ce se intampla aici, din boxe rasunau cantece patriotice la volum maxim. In apropiere era un generator care asigura electrificarea permanenta a intregului complex. In casti imi rasuna o muzica ciudata, data tare, combinata cu sunetul unui generator. Este posibil ca asta sa fie ultimul lucru pe care l-au auzit miile de oameni ce au fost ucisi aici. Imi inghit cu greu nodul din gat si reusesc sa ma urnesc mai departe.

Ultimul lucru de vazut este osuarul – locul unde au fost puse spre a fi pastrate si respectate ramasitele gasite ale celor ce au murit aici. Intru si craniu dupa craniu dupa craniu se uita la mine. Ma intreb cati dintre cei care se uitau acum doua zile la mine din pozele din S21 se uita acum la mine din golurile negre ale craniilor.

Ies de acoolo, ma intorc sa ma uit inca o data la constructie si raman blocata in intrebarea cum a fost posibil asa ceva. Cum au fost posibile toate nenorocirile de genul asta care s-au intamplat in lume? In timpul asta audioguide-ul imi raspunde parca la intrebari. „Gandeste-te ca toate astea au fost posibile aici si nici unul dintre noi nu putea concepe sa se intample asta. Gandeste-te ca lucruri similare s-au intamplat de multe ori, in zone diferite – in Germania nazista, in Rusia lui Stalin, in SUA cu populatia bastinasa, in Ruwanda, in Argentina, in Chile. Trebuie sa stii toate astea, sa le tii minte si sa fii atent la viitorul tau pentru ca toate astea se pot intampla din nou.”

Lacrimile imi aluneca pe obraji si de data asta nu le mai pot opri. Imi dau ochelarii de soare jos, le sterg si ma uit la un domn care sta pe o banca la umbra si se uita la mine. Nu mai inteleg nimic din ce se intampla cu lumea asta. Imi tot rasuna in urechi intrebarea „De ce?”. Nu stiu…chiar nu stiu de ce.