Sunt in autobuzul de dormit si ma uit la ceas. Este 5.50. In 5 minute o sa sune alarma pe care am setat-o. Am ajuns in Pune, primul oras pe care il vom vizita in India. Ma astept sa fie complet diferit de Goa, mai putin turistic. Suna alarma, o opresc si ma ridic sa ma uit pe geam. Prima priveliste – o gramada imensa de gunoi in care stau vreo 3-4 vaci si un magar. Da, sigur o sa fie altfel aici.

Mergem pe strada de la un obiectiv la altul. Ne-am plimat un pic prin zona buna a orasului, in Koregaon Park, cu strazile lui linistite si umbrite de arbori imensi, trecem pe langa Osho International pe unde voiam sa ajung dupa ce am citit cartea lui Sega, si o luam spre muzeul Darshan.

Trecem strada cu greu, cu toate ca e trecere de pietoni si e verde. Mai mergem un pic si trecem pe langa un grup de copii, de femei si barbati care par ca locuiesc pe trotuarul pe care trecem noi. Cand ajungem in dreptul lor, imi dau seama ca aia e casa lor – un trotuar. Copiii sunt atat de murdari ca nu am cuvinte sa spun; un baietel o ia la fuga dupa noi si ne face semne sa ii dam de mancare. Grabim amandoi pasul si trecem mai departe. Suntem invatati si noi cu cersetorii nostri, dar copilul ala care fugea dupa noi este ceva nou. Suntem singurii europeni de pe strada.

Ajungem la muzeu si vedem expozitia organizata sub forma unei povesti care tine o ora jumate. Nenea asta, Sadhu Vaswani, o mare personalitate a Indiei, isi spune povestea din holograme si filmulete. Ajunge la o poveste cand un hot a furat ceva din casa lui si este dus la politie de catre fiul sau. El nu are pace gandindu-se la prin ce trece hotul si ii cere fiului sa mearga sa il elibereze. Obiectul furat nu este al lui, ci i-a fost dat sa il foloseasca pana cand cineva, care avea mai multa nevoie de el, l-a luat. Ma gandesc automat la ipodul furat cu doar cateva ore inainte. Asa e, obiectul ala nu are nici o legatura cu mine, cu ceea ce sunt eu. Era doar un obiect pe care l-am folosit o perioada.

Ma emotioneaza tare mult experienta de aici, chiar daca unele expozitii sunt puerile si unii actori joaca destul de prost in scenetele prezentate. Reusesc sa intru in contact cu spiritualitate indiana si cu motivul pentru care am fost atrasa de tara asta. Oameni ca Vaswani, ca Osho, ca maica Tereza, ca Ghandi, si cati si mai cati or fi fost, au avut o claritate uimitoare privind lumea asta. Au vazut ca suntem toti parte dintr-un intreg, toti oamenii, toate animalele, cu totii valurile unui ocean. Si au si reusit sa ii faca pe cei de langa ei sa vada asta. Atata liniste si lumina au reusit sa dea celor ce au avut dorinta de a-i asculta. Vestul incepe incet-incet sa asculte estul.

Am totusi o problema. Simt din ce in ce mai bine lumea spirituala din est, rezonez cu cuvintele lui Osho si le simt in mine de multe ori cand citesc cate o carte cu discutii pe care le-a purtat. Pe de alta parte, nu reusesc  sa vad in India asta de pe strada spiritualitatea. Vad  masini si scutere care se inghesuie toate nebune pe un drum prafuit si plin de gropi, vad gunoaie peste gunoaie si copii ce traiesc pe strada, vad oameni care ma vad si intorc repede privirea in alta parte. In doua zile de cand umblu pe strazile orasului am reusit sa gasesc pe strada vreo 6-7 oameni zambitori, din sute pe langa cati am trecut.

Merg spre templul lui Parvati care se vede undeva pe un deal. Pe langa mine, pe strada, totul devine din ce in ce mai murdar. Zona de la baza templului este ocupata cu niste cocioabe din tabla. Sper din suflet ca drumul spre templu nu este pe vreo alee printre casele astea si printre gunoaie. Simt pentru prima data de cand sunt aici frica..ma incearca uitandu-ma in jurul meu. Trecem un pod peste un raulet. Ma opresc sa fac o poza si vad gramezi si gramezi de gunoaie cum aluneca incet in jos pe rau. Pe malul apei o femeie si fiica ei spala rufe in apa aia in care curg plastice si bucati de legume si dumnezeu stie ce. Baiatul ei, un pusti de vreo 5 ani, vede ca Lucian ii face poza si ridica mainile pozand voios. Ma uit la ei, ma uit la raul de gunoaie, ma uit la cocioabele din jur si ma intreb „Doamne, cum pot trai oamenii astia aici?” Sunt oameni ca mine si ca tine si copilul ala e vesel si zambeste si ne face cu mana. Ii zambesc si eu si ii fac cu mana, dar am lacrimi in ochi cand fac asta. Stau pe podul asta peste raul de gunoaie si ma uit la 4 baieti care alearga fericiti un pic mai departe inaltand un zmeu. Ce este cu lumea asta in care traim? Nu mai inteleg nimic…brusc imi dau seama ca nu stiu nimic.

Imi zicea Mihaela inainte sa plec ca o sa vad ce vreau sa vad, daca vreau sa vad gunoaie, aia o sa vad, daca vreau sa vad oameni, o sa ii vad. Si asa e, dar doamne Mihaela, n-ai cum sa nu vezi gunoaiele la un loc cu oamenii. Sunt peste tot. Merg pe strada si vad o noua gramada de gunoi. In mijlocul ei sta instalat un barbat de vreo 30 de ani. Nespalat si vai de el..asta e casa lui, gramada asta de gunoi.

Imi e tare greu sa diger toate astea. Am zis  de multe ori ca nu sunt o sclifosita in materie de curatenie, dar aceasta parte a Indiei este foarte mult de dus pentru mine. Imi tot vine in minte baiatul ala murdar care alerga dupa noi si facea semne sa ii dam ceva de mancare, si ca el am vazut cateva zeci in doar cateva ore de mers pe strada. Si asa traiesc peste tot. Daca in Romania saracia este cumva tinuta in niste zone si nu prea te lovesti de ea, in Pune ea este peste tot, este o parte a societatii si oamenii astia, oricat de crud si de greu de digerat este, asa traiesc.

Poate de aia au iesit Osho si Gandhi si altii de aici. Pentru ca este un melanj atat de puternic de oameni si de situatii. Nu stiu..zilele astea doua de contact direct cu India m-au lasat fara cuvinte. Sunt confuza un pic si n-am reusit sa interiorizez experientele traite pana acum..nu le inteleg. Mai am 12 zile si inca 4 orase de vazut. O sa vad.